Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

Situaţiunea (LXIX)

Pentru cine nu ştie, Comitetul European pentru Prevenirea Torturii este o instituţie guvernamentală, organizată pe lângă Consiliul Europei, a cărei misiune e să examineze tratamentul persoanelor private de libertate din statele europene părţi la Convenţia Europeană pentru Prevenirea Torturii. Convenţia prevede că, din partea fiecărui stat, Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei alege câte un membru, de pe o listă de nume primită de la Adunarea Parlamentară a Consiliului – unde fiecare stat face mai multe propuneri, agreate de Guvern şi Delegaţia Naţională (parlamentarii din acea ţară) la Adunarea Parlamentară. Anul acesta Guvernul român şi Delegaţia României la APCE au propus ca primă opţiune realegerea directorului Institutului Naţional de Medicină Legală, agenţie guvernamentală în „subordinea şi controlul” Ministerului Sănătăţii. Bineînţeles că la Strasbourg propunerea a trecut ca expresul de Berlin prin Mizil înainte de isprava memorabilă a memorabilului primar Leonida Condeescu. Iar asta cu toate că în Convenţia despre care vorbesc este statuată expresis verbis cerinţa „independenţei şi imparţialităţii” membrilor CPT. Sigur că nimeni nu se mai miră că Ministerul Justiţiei şi parlamentarii români sunt în stare să facă ce fac. Întrebarea e cum de forul decizional suprem al Consiliului Europei, Comitetul Miniştrilor, poate să trateze şi el în acelaşi mod nişte prevederi imperative ale unui tratat internaţional. / În primăvara lui 2004, am scris despre de acum celebra afacere Bechtel („O indulgenţă păguboasă”, în New York Magazin şi Cotidianul). La scurt timp, am primit o scrisoare de la ambasadorul american la Bucureşti, Michael Guest, prin care – cu formulări ele însele cam dubitative – eram asigurat că Guvernul american nu avusese niciun interes, cum scrisesem eu, în încheierea afacerii. Timpul a trecut şi, odată cu el, şi reticenţele oficialilor români în a vorbi despre cele întâmplate atunci. Încât de ceva timp ştim oficial că contractul, în valoare de circa 4,5 miliarde de dolari, a fost atribuit fără licitaţie şi cu clauzele în întregime clasificate, companiei Bechtel – în cadrul căreia aveau ori avuseseră interese familia preşedintelui şi vicepreşedintelui SUA de la acea vreme, George W Bush, respectiv Dick Cheney – fiind o cerinţă a Administraţiei de la Washington (cerinţă care ar fi contat, pasămite, la primirea României în NATO). Abia ce apucase să se stingă rumoarea stârnită de cele aflate, că zilele trecute Guvernul d-lui Ungureanu a atribuit grupului petrolier Chevron, de asemeni fără licitaţie şi prin acorduri clasificate, explorarea gazelor de şist de la Vama Veche, Adamclisi şi Costineşti. Dacă în 2003 predecesorul s-a dovedit mai mult decât discret în „perfectarea tranzacţiei”, de data aceasta d-l ambasador Gitenstein nu a avut nicio problemă să se implice direct şi la vedere în favoarea companiei Chevron – aşa cum la vedere şi fără nicio problemă s-a implicat în lunile din urmă (deloc întâmplător), în susţinerea celor aflaţi la putere şi în decizii importante privind Justiţia locului. Servind, în maniera aceasta, interese eminamente private, responsabilii politici şi diplomaţii transatlantici pot să facă un mare rău nu numai românilor, dar şi ţării lor. Din deceniile recente, românii au încă vie amintirea atât de nefastă a „parteneriatului” cu o altă mare putere. Încât, dacă istoria se va repeta cumva, chiar şi numai la o altă scară, ei ar putea să fie dezamăgiţi nu doar de „partenerii lor strategici”, către care, decenii la rând, au privit cu nemăsurată speranţă, dar şi de „valorile libertăţii şi democraţiei” (pe care de la un timp „partenerii lor strategici” par că le predică tot mai găunos). În sfârşit, cele două afaceri şi comportamentul d-lui Gitenstein mi-au readus în minte un alt episod, pe cât de serios şi el pe atât de uşor trecut cu vederea la Bucureşti. Din telegramele publicate de Wikileaks în toamna lui 2011 ştim că un alt ambasador american acreditat la Bucureşti, d-l Nicholas Taubman, alerta Administraţia de la Washington că Guvernul liberal al urmaşilor martirilor brătieni, care tocmai intenţiona să-l suspende pe iubitul său preşedinte, ar fi urmat, „împotriva intereselor noastre”, să „crească influenţa oligarhilor influentaţi de Rusia” – alertă ce, făcută în ascuns, nu era decât o acuză foarte gravă şi perfect mincinoasă. / În noiembrie trecut,  Elena Udrea a avut la Londra o întâlnire surpriză cu Prinţul Charles. Nu ştiu de ce dar, în Postul Mare fiind, evenimentul (ce îmi pare să fi schimbat ceva în comportamentul influentului politician) îmi evocă pilda Mariei Egipteanca. / A ajuns o modă mai ales printre politicienii care vor să arate cât sunt ei de erudiţi să-şi impute unii altora că ar fi “autişti”. Dat fiind că în ultimul timp Consiliul pentru Combaterea Discriminării ne face impresia că nimic nu-l preocupă mai mult decât relaţiile cele mai cordiale cu domnii politicieni, cred că activiştii neguvernamentali în domeniu ar face încă un lucru bun dacă s-ar ocupa puţin, tot ei, şi de această ultimă varietate a “hate-speech”-ului băştinaş. / “Dacă nu poţi vorbi cu copilul tău despre Dumnezeu, vorbeşte cu Dumnezeu despre copilul tău.” / Cred că sunt deja cam vreo doi ani de când războinicii lumii tot ameninţă că se vor porni cu război şi în contra Iranului. Şi totuşi, iată, lucrul acesta nu se mai întâmplă – fiind astfel evitat un mare rău planetar. Explicaţia? Foarte probabil că şi opoziţia Chinei, al cărei Guvern a fost foarte tranşant tocmai când declaraţiile belicoşilor escaladaseră culminant: “Vom apăra Iranul chiar dacă acest lucru ar însemna declanşarea celui de-al Treilea Război Mondial.” / Nu există vreun dubiu că nesfârşitul „litigiu judiciar” în care este ţinut reprezintă forma ultimă de anihilare a partidul martirilor ţărănişti. Ce mă miră este că, deşi li s-a sugerat, adevăraţii ţărănişti nici nu se gândesc să iasă din această diversiune constituind, formal, un alt partid, continuator al PNŢCD, prin care să se poată angaja, nesabotaţi ca în aceşti ultimi ani, în viaţa şi în competiţia politică. Rămânînd, desigur, ca, prin avocaţi, să urmărească finalizarea contenciosului judiciar şi recuperarea tuturor drepturilor patrimoniale şi statutare care neîndoielnic li se cuvin. / Până când "luptătorul anti-comunist" Vladimir Tismăneanu să monopolizeze “condamnarea comunismului” şi Institutul pentru Cercetarea Crimelor Comunismului (înfiinţat de Guvernul liberalului Tăriceanu), pomenitul Institut a formulat mai multe sesizări penale privind crime ale responsabililor regimului comunist (solicitat de reprezentanţii IICCR, am redactat şi eu un număr de asemenea sesizări). Cum de curând am aflat că în decembrie 2010, respectiv în ianuarie 2012, Parchetul de pe lângă Înalta Curte a respins nu mai puţin de zece sesizări (fără să admită, bineînţeles, măcar una singură), am fost interesat dacă Institutul a atacat Rezoluţiile scandaloase. La scrisoarea trimisă, am primit un răspuns foarte prompt: Nu, Institutul nu a făcut plângerile prevăzute de lege. Nu am fost deloc suprins de răspuns. Dimpotrivă, m-am văzut confirmat din nou în ceea ce am scris încă din capul locului despre “condamnarea comunismului” făcută de Băsescu, Tismăneanu şi câţiva intelectuali interesaţi. Imediat după ce, în 2009, au pus mâna şi pe Institut, Băsescu şi Tismăneanu i-au scos din atribuţiile legale, perfect premonitoriu, tocmai investigarea şi sesizarea crimelor regimului comunist – am scris în “Situaţiunea (XLII)”, martie 2010. Încât neatacarea Rezoluţiilor procurorilor Laurei-Codruţa Kovesi (în termenul legal de 20 de zile în care acest lucru trebuia făcut, şi din care s-a ieşit demult, fără să se mai poată face ceva) nu arată decât premeditarea cu care Tismăneanu şi ceilalţi au jucat farsa ticăloasă a “condamnării comunismului”. [Notă ulterioară: La finalul articolului este redată corespondenţa avută cu preşedintele executiv al IICCR, d-l Ioan Stanomir. După cum se poate vedea din chiar răspunsul Institutului, rezultă cu evidenţă faptul că se impunea ca reprezentanţii acestuia să conteste, în termenul legal, Rezoluţiile Parchetului.] / Citez dintr-un text foarte recent al istoricului Adrian Majuru: „Occidentalii şi politica americană mai ales au preferinţă pentru securiştii şi comuniştii care au activat înainte de 1989. Sunt şantajabili prin trecutul lor şi au tara ereditară a obedienţei faţă de stăpânul cotizant.” Am salutat excepţionalul text, scriindu-i, între altele, publicistului cotidianului.ro: “Sunt sigur că, în cele din urmă, adevărul ideilor dumneavoastră, ale domnului Ioan Vieru şi celorlalţi – adevăr pe care îl urăsc atât de mult cei vinovaţi de distrugerea ţării (români şi neromâni) – se va dovedi ineluctabil.” (cotidianul.ro, 1 aprilie 2012; New York Magazin, 4 aprilie 2012)

Catre Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc
Stimată doamnă/ Stimate domn,
Subsemnatul Valerian Stan, în calitate de publicist comentator al săptămânalului New York Magazin, în temeiul Legii nr 544/2001 privind liberul acces la informatiile de interes public, vă solicit să-mi comunicaţi următoarele informaţii de interes public: data şi numărul de înregistrare ale fiecărei plângeri făcute de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) împotriva Rezoluţiilor din data de 29.12.2010 şi 24.01.2012 ale Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică la cele 9 sesizări ale IICCMER. În eventualitatea în care Institutul nu a făcut plângeri împotriva Rezoluţiilor menţionate, vă rog să îmi fie precizat motivul.
Doresc ca informaţiile solicitate să-mi fie furnizate în format electronic, la adresa de e-mail indicata.
Vă mulţumesc pentru solicitudine,

Valerian Stan
28 martie 2012
----------
Stimate domnule Valerian Stan,
Urmare a solicitarii dumneavoastra, formulate in temeiul Legii nr. 544/2001, va comunicam urmatoarele:
1) IICCMER un a depus plangere impotriva Rezolutiei din 29.12.2010 a Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia parchetelor militare, intrucat, fata de probele anexate sesizarii si cercetarile efectuate de procuror, s-a retinut ca faptele care formeaza obiectul sesizarii un prezinta elementele constitutive ale infractiunilor contra pacii si omenirii.
2) ICCMER un a formulat plangere impotriva Rezolutiei din 24.01.2012 a  Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia de urmarire penala si criminalistica, deoarece solutia de neincepere a urmaririi penale s-a axat, in principal, pe imprejurarea ca a intervenit decesul faptuitorilor si ca s-a prescris raspunderea penala.
Mentionam ca Ilich Ramirez Sanchez, supranumit "Carlos Sacalul", este condamnat  in Franta si executa inchisoare pe viata pentru crima si acte de terorism.
Facem precizarea ca aceste solutii blocheaza tragerea la raspundere penala a faptuitorilor, atata vreme cat toate sesizarile Institutului un sunt reunite intr-un dosar al crimelor comunismului, care sa permita incadrarea juridica la categoria infractiunilor contra pacii si omenirii. Procurorii romani care cerceteaza abuzurile comise in timpul regimului comunist un iau in calcul toate conventiile si pactele internationale cu privire la drepturile si libertatile fundamentale ale omului, pe care Romania le-a ratificat si pe care Institutul le-a invocat in fiecare sesizare penala.
Cu stima,
Presedinte executiv,
Ioan Stanomir
29 martie 2012
----------
Va multumesc, domnule presedinte executiv!
In raspunsul domniei voastre, la punctele 1 si 2 (dar si in cele doua paragrafe urmatoare) exista formularea, neinteligibila, "IICCMER un a depus plangere impotriva Rezolutiei..." Va rog sa mi se precizeze daca particula "un" de dupa acronimul "IICCMER" trebuie citită de fapt "nu".
Valerian Stan
----------
Regretam greseala de redactare; va rugam a se citi “nu”.
IICCR


Situaţiunea (LXIX), articol publicat in anul 2012