Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Situaţiunea (LXXI)

Pe când încă era vicepremier în Guvernul Traian Băsescu (alias Emil Boc), Marko Bela (alias Béla Markó) a declarat că hotărârea Justiţiei de suspendare a Hotărârii de Guvern referitoare la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Târgu Mureș nu ar fi altceva decât "un abuz". Iată deci că, din înalte raţiuni etno-separatiste (sau, cumva, doar electorale?), până şi atât de moderatul politician n-a mai fost capabil să păstreze măcar aparenţele unui atitudini de respect pentru regulile democraţiei şi statului de drept. / Prim ministrul Victor Ponta a anunţat că nu va permite ca, în politica externă, Traian Băsescu să-şi mai aroge şi prerogativele Guvernului. Drept urmare, peste numai câteva zile, el i-a desemnat pe miniştrii de la Externe şi Apărare, Marga şi Dobriţoiu, să-l însoţească pe prezident la Summitul NATO de la Chicago. Unde, însă, după reuniunea oficială, fostul agent şef de la Anvers şi ultimul serviciu secret care i-a mai rămas fidel [SIE] au făcut ce ştiu ei mai bine – o nouă diversiune. La aşa zisa întâlnire cu aşa zişii „reprezentanţi ai comunităţii româneşti din Chicago”, un „român de bine din public” s-a plâns prezidentului aflat la microfon (şi aplaudat frenetic, la semnal) că Andrei Marga ar fi omul ruşilor. Cum ştim, la preluarea mandatului profesorul clujean făcuse o declaraţie complet „benignă” şi cu nimic anormală într-o lume cât de cât normală, anume că una din priorităţile MAE va fi „dezvoltarea relaţiilor cu Rusia şi China”. Ce a urmat contează mai puţin: ministrul liberal, prins pe picior greşit de golănia securistă, s-a apucat să se explice (cu absolută bună credinţă dar şi vădit intimidat şi cam ingenuu) – timp în care agenţii diversionişti îl ignorau ostentativ făcînd poze cu diversionistul şef. Care, revenit la microfon, a „dat asigurări” că nimeni nu are vreun motiv de îngrijorare privind politica externă a României atât timp cât el va fi „şeful politicii externe” (cum însuşi d-l Marga tocmai îl recunoscuse implicit). Ce contează în cele întâmplate e că din lecţia de la Chicago trebuie înţeles încă o dată că, din motive evidente pentru oricine, Traian Băsescu nu va ezita nici în continuare să se folosească de orice mijloace ca să amâne momentul pierderii puterii. Diversiunea pusă la cale de Ambasada României de la Washington şi Consulatul de la Chicago (indiscutabil sub bagheta SIE, condus de, nu-i aşa, „liberalul” Meleşcanu) ar trebui să fie un puternic semnal de alarmă în perspectiva alegerilor din toamnă. Conştienţi că în ţară au pierdut deja partida, Traian Băsescu şi camarazii săi vor face tot ce vor putea să fraudeze cât mai mult, direct sau indirect, alegerile din diaspora. Spun ce spun fără să am încă, din păcate, prea multe motive de optimism nici în legătură cu „alternativa” la Băsescu şi ai lui. / Se înmulţesc îngrijorător semnele că România are tot mai multe şi mai mari probleme cu democraţia, statul de drept şi drepturile omului. Şi aproape că se justifică deja întrebarea dacă nu cumva falimentul „democratic” e un pericol mai real şi mai iminent decât cel economic însuşi. După ce un timp păruse că lucrurile merg cât de cât într-o direcţie bună, direcţie urmată mai ales de interesul „integrării euroatlantice”, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale cunoaşte de câţiva ani o degradare alarmantă. Un ultim exemplu, situaţia din penitenciare şi aresturile Poliţiei. Pe 14 mai anul acesta Curtea europeană a drepturilor omului, prin intermediul unuia dintre comunicatele sale periodice, a făcut cunoscut că, potrivit procedurilor sale regulamentare, în perioada 9–15 aprilie 2012, Guvernului României i-au fost „comunicate” nu mai puţin de 113 plângeri adresate Curţii de tot atâţia cetăţeni români reclamînd că au fost victime ale torturii în locuri de detenţie. Cei familiarizaţi cât de cât cu activitatea CEDO, cu „cazuistica” aflată pe rolul ei înţeleg bine că cele ce se întâmplă sunt de o gravitate excepţională. Faptul că cele 113 plângeri au fost „comunicate” Guvernului (113 plângeri în decurs de numai o săptămână!), spune că fiecare dintre acestea are şanse bune ca finalmente să fie declarată „admisibilă” iar pe fond să se constate şi să se condamne violarea de către statul român a articolului 3 din Conventia europeană – „Interzicerea torturii”. De altfel, România a suportat în ultimii ani numeroase condamnări pentru tortură şi tratamente inumane şi degradante. Însă situaţia la care s-a ajuns este fără precedent. Inclusiv în raport cu prezenţa constantă a României în topul statelor cu cele mai multe plângeri adresate de proprii cetăţeni Curţii Europene. Ultima statistică pe acest criteriu, cea din 2011, plasează România (avînd o populaţie de circa 20 de milioane de locuitori) pe locul 4, într-o companie care o dezavantajează în multiple sensuri: Rusia (peste 145 de milioane de locuitori), Turcia (aproape 75 de milioane) și Italia (aproape 60 de milioane). Lucrurile au desigur mai multe explicaţii. Pe de o parte, ceea ce se întâmplă în penitenciare, în aresturi şi la nivelul autorităţilor administrative ierarhice – corelat inclusiv cu faptul că organizaţiile de drepturile omului sunt tot mai lipsite de resurse (de mai toate felurile) pentru a vizita şi monitoriza „instituţiile privative de libertate”. Pe de altă parte, toleranţa Justiţiei – ce pare şi ea fără precedent – în tratarea plângerilor victimelor torturii. În sfârşit, deşi a ratificat încă în aprilie 2009 Protocolul opţional la Convenţia ONU împotriva torturii, România nu a înfiinţat nici astăzi Mecanismul naţional de prevenţie. De aproape trei ani de zile, părînd că vor să amâne cât s-o putea mai mult, Ministerul Justiţiei şi Avocatul Poporului tot moşmondesc la un proiect de lege pe care un student de la Drept mai silitor îl termina într-o săptămână sau două. Iar dacă despre toate acestea îndrăzneşti să vorbeşti cumva în vreo conferinţă cu participanţi şi din afară, oficialii în cauză te privesc pur şi simplu ca pe un trădător de neam şi ţară. / Aflăm că prim ministrul Ponta l-a demis pe şeful Inspectoratului de Stat în Construcţii, pe care tocmai îl numise, pentru că a renunţat la calitatea de parte civilă a ISC în recursul procesului Trofeul calităţii, în care camaradul d-lui Ponta, fostul prim ministru Năstase, a fost condamnat de prima instanţă. Repet, faţă mai ales cu atitudinea „justiţiarilor” de la Bruxelles şi a „raportorilor” lor interni, am rezervele mele în chestiunea procesului fostului prim ministru. Şi totuşi, dacă gestul actualului premier nu e cumva şi el vreo stratagemă din cele ce ne tot sunt servite de vreo douăzeci de ani, atunci ar merita într-adevăr salutat. / Indiscutabil altceva decât camarazii săi politici, observ că Monica Macovei mai are însă şi ea câte o zi mai puţin fastă. Am văzut-o cu ceva timp în urmă dezavuîndu-l din nou în termeni duri pe Dan Voiculescu – de data aceasta cu argumentul că împricinatul „nu vrea binele ţării” întrucât şi-ar fi „agonisit averea în mod necinstit”. De dragul demonstraţiei, să admitem că afirmaţia e fundamental corectă. Dar dacă este aşa, atunci cum se face că fosta mea colegă nu a adus vreodată asemenea critici şi preferatului său politic, Traian Băsescu? Oare, de mai bine de douăzeci de ani, nu avem nesfârşite informaţii despre maniera (nici ea vreo culme a probităţii) în care şi-au strâns averile Traian Băsescu şi familia sa. Sau atâţia alţi colegi ai Monicăi Macovei? (cotidianul.ro, 24 mai 2012; New York Magazin, 6 iunie 2012)


Situaţiunea (LXXI), articol publicat in anul 2012