Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Situaţiunea (LXXII)

E adevărat, desigur, că votul pentru primari e mai mult „personal” decât politic. Mă tem însă că liderii PDL sunt puţin cam optimişti mizînd pe acest adevăr. Încât s-ar putea ca duminica ce vine să le rezerve câteva suprize deloc plăcute. Pronosticul meu e că guvernarea mai mult decât mediocră şi marcată de o corupţie fără precedent va fi decontată inclusiv de acei aleşi locali ai partidului care în administraţia locală au fost şi sunt oarecum altceva decât colegii foşti la guvernare. Sunt şanse ca un asemenea caz să fie şi cel al lui Cristian Poteraş, primarului sectorului 6 (sector în care locuiesc şi în care lucrurile îmi sunt mai familiare ca oriunde altundeva). În condiţii normale – şi vorbind strict de rezultatele „manageriale” ale mandatelor de până acum – primarul încă în funcţie ar putea să spere să fie reales. Mă tem însă că d-l Poteraş speră degeaba şi va avea de plătit şi el pentru ce au făcut camarazii săi la guvernare. Dar foarte posibil e ca el să plătească şi pentru problemele proprii foarte serioase pe care le are cu Justiţia (în urmă cu un an a fost trimis în judecată într-un dosar cu un prejudiciu estimat la nu mai puţin de 60 de milioane de euro). Iar dacă mai ţinem cont şi de faptul că principalul contracandidat, liberalul Rareş Mănescu, un tânăr şi valoros politician, neavînd niciuna dintre vulnerabilităţile actualului primar, insuccesul de la Primăria în cauză se anunţă unul reprezentativ pentru eşecul PDL-ist, previzibil, în scrutinul de duminică. / Lui Horia Roman Patapievici continuă să-i fie imputat faptul că în 2002 ar fi scris un articol infam la adresa lui Mihai Eminescu. Cel mai frecvent îi este imputată celebra de acum frază „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care România trebuie să se debaraseze dacă vrea să intre în Europa.” Numai că, deşi a scris într-adevăr cu propria-i mână această frază, prin ea intelectualul gedesist nu l-a incriminat pe marele poet. E posibil aşa ceva, voi fi probabil întrebat? Bineînţeles că e posibil! Cum? Simplu: în revista Flacăra nr 1-2/2002, d-l Patapievici a publicat eseul „Inactualitatea lui Eminescu în Anul Caragiale” (preluat mai târziu inclusiv de Adevărul literar şi artistic din 12 aug 2006, şi publicat şi pe internet) în care deplângea tocmai faptul că în România Eminescu a ajuns să fie considerat de unii „învechit” şi „inactual” şi că, între multe, multe altele, „Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara.” Adică povestea e fix ca în ştirile de la radio Erevan. S-a întâmplat să pot urmări istoria aceasta cu o anumită consecvenţă şi, prin urmare, am suficiente date să cred că la originea ei s-au aflat, cum am mai scris şi în urmă cu patru ani, profesionişti ai diversiunii de la Bucureşti. Ce s-a întâmplat mai departe a fost o dezinformare în cascadă, mai ales pe internet. Totul poate fi desigur de înţeles până la un punct. Dincolo de el, ca o dovadă a bunei credinţe a victimelor dezinformării, este nevoie ca falsul să fie corectat pe loc atunci când le este semnalat. În urmă cu câteva luni Paul Goma însuşi a preluat dezinformarea în "Jurnalul" pe anul în curs. Am putut să-i sesizez prompt greşeala, iar cu ocazia proximă scriitorul în exil a făcut şi el foarte prompt corecţia necesară – cu o onestitate care îl singularizează într-un fel până şi în această privinţă. Într-un alt caz, însă, al unui respectat istoric şi publicist [Adrian Majuru], mi s-a răspuns că, chiar dacă era corectă atenţionarea recentă pe care i-o făcusem şi lui (pe internet, atrăgîndu-mi o duzină de „voturi negative” şi de înjurături), preşedintele Institutului Cultural Român tot nedemn rămâne întrucât „printre proiectele de anvergură ale ICR nu s-a aflat şi publicarea integrală a operei eminesciene.” Desigur că pot să subscriu şi eu acestei din urmă imputaţii. Însă una-i una şi alta-i alta – şi nu văd deloc de ce faptul că Patapievici n-a publicat integral opera lui Eminescu poate să justifice ca intelectualului gedesist să-i fie atribuite inclusiv nişte injurii oribile la adresa poetului nepereche; injurii pe care, repet, nu numai că nu le-a proferat, dar pe care le-a deplâns cât a putut mai categoric. Sigur că istoricul în cauză, chiar şi prin dezinformarea căruia i-a căzut şi el victimă, nu are a răspunde în vreun fel pentru „comentariile” făcute la articolul său, între care şi acesta şi altele asemenea: „Oare când vom scăpa de alde Tismăneanu, Patapievici, Andrei Cornea şi alţi jidani pripăşiţi pe plaiurile mioritice ca să le maculeze cu voma lor?” Însă ce cred că am putea face cu toţii e să fim cât s-o putea mai atenţi la gesturile noastre şi la posibilele lor consecinţe din această nouă zodie a urii – în care, parcă fără a ne da seama măcar, am intrat deja de ceva timp. / În povestea tentativei de reînhumare în România a poetului maghiar Jozsef Nyiro mi se pare că nici nu se poate pune problema cine a avut dreptate şi cine nu – aşa cum s-a comentat îndelung – ci pur şi simplu cine a fost mai penibil: autorităţile române ori cele ungare? Impresia mea e că meciul s-a terminat cu un egal perfect. Răspunsul Bucureştilor, inclusiv al „marilor noştri analişti şi comentatori”, a fost fix pe măsura ridicolului provocării lansate de primul ministru Viktor Orban şi camarazii săi – care par să-şi fi rezolvat în ţară toate problemele şi nu mai au altceva de făcut decât să-i incite iresponsabil pe maghiarii locului (altminteri oameni normali şi sătui şi ei până peste cap, ca şi românii conlocuitori, de porcăriile şi diversiunile multora dintre politicieni). În România mi s-a părut că apogeul a fost atins atunci când s-a pus problema dacă preşedintelui Parlamentului ungar (un Stan şi Bran cu mustăţi stufoase) ar fi trebuit să i se interzică să intre în ţară; după ce împricinatul a ignorat depeşa omologilor trans-carpatici de a-şi contramanda voiajul până după încheierea alegerilor de pe aici – şi după ce serviciile şi poliţia băştinasă se impluseră şi ele de penibil când în urma unei percheziţii perfect ilegale au descoperit că urna în care ei aveau „date certe” că se află cenuşa poetului în chestiune nu se afla decât sufletul respectivului (un fost virulent militant pro-nazist, aflăm, care a făcut destul de mult rău în relaţiile cu România). Pe scurt, ca să nu-mi mai pierd vremea cu această telenovelă stupidă în cel mai înalt grad, cred că unul din puţinele lucruri care trebuia spus – şi care, bineîneţeles, în bună tradiţie românească, nu s-a spus – e că dacă provocarea budapestană ar fi fost (ori va fi oricând vreodată) altceva decât un caraghioslâc, atunci singurul lucru care trebuie făcut este să se aplice legea. Mai exact, dacă prin Constituţie ori prin lege este interzis şi sancţionat penal cultul celor vinovaţi de promovarea ideologiei fasciste sau îndemnul la ură naţională şi la separatism teritorial, atunci, într-un stat de drept (şi nu într-o caricatură a lui), Justiţia (ea, şi nu politicenii vânători de voturi) trebuie să aplice legea oricui o încalcă, cetăţean român sau străin. Punct! (cotidianul.ro, 6 iunie 2012; New York Magazin, 20 iunie 2012)


Situaţiunea (LXXII), articol publicat in anul 2012