Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Situaţiunea (LXXIV)

De-a lungul anilor am scris şi eu nu o dată despre o altă dramă a României “post-comuniste”, anume aruncarea în derizoriul cel mai grotesc a valorilor academice. Acum aproape şase ani scriam, de exemplu, într-un context ceva mai larg, că România e, probabil, ţara care la mia de locuitori are cei mai multi profesori universitari şi doctori în ştiinţe. Ştiind bine care va să zică în ce ţară trăiesc, nu m-au mirat câtuşi de puţin acuzaţiile ce i-au fost aduse recent primului ministru Ponta în legătură cu propria-i teză de “doctor în ştiinţe juridice”. Ce mi s-a părut însă dezgustător a fost că cea mai intransigentă în chestiune s-a dovedit a fi aşa zisa Comisie de etică a Universităţii Bucureşti, în fapt o sumă de personagii cu vădite opţiuni politice şi atitudini în consecinţă. Asemeni celui care le-a fost alături în vituperaţiile moraliste, aşa zisul decan al Facultăţii de drept, numitul Flavius Baias. Omul a ajuns decan la numai o lună după instalarea Guvernului Băsescu-PD (partid în care gangsterul Valeriu Stoica, naşul său, era, fireşte, mare mahăr). L-am văzut pe aşa zisul decan tunînd şi fulgerînd în contra “lipsei de moralitate, de principii şi de etică” – el, care, ca să vorbesc numai despre asta, în anii în care a fost secretar de stat la Justiţie în guvernarea Constantinescu-CDR a încasat, de la stat, împreună cu naşul său (ministru la aceeaşi Justiţie, bineînţeles), multe zeci de miliarde de lei pentru aşa zisă asistenţă juridică aşa zis acordată unor instituţii publice prin propria firmă de avocatură. Reţetă prin care, cum s-a aflat recent, naşul a încasat şi în guvernarea Băsescu-PD sume colosale, de ordinul milioanelor de euro pe an. În sfârşit, ca bătaia de joc să fie maximă, moraliştii mercenari ai regimului Băsescu, de la Bucureşti şi de pretutindeni, refuză chiar şi o jumătate de frază despre un caz cel puţin la fel de notoriu ca al primului ministru, cel al procurorului general Laura Codruţa Kövesi, protectorul tagmei de jefuitori a numitului regim. / Devine tot mai clar de la o zi la alta rolurile excepţionale pe care le-au avut de jucat „intelectualii” Patapievici şi Mihai Răzvan Ungureanu în susţinerea sistemului securist antinaţional reprezentat la vârf de Traian Băsescu şi camarazii săi (a se vedea inclusiv implicarea recentă a ICR-ului condus de Patapievici în campania externă împotriva înlăturării lui Băsescu [prin referendum]). Toate acestea ne fac tot mai clar şi că lansarea din urmă cu 15 ani a lui Patapievici şi Ungureanu, prin diversiunea „căpitanul Soare de la SRI”, a constituit de fapt o operaţiune de maximă importanţă a unor servicii secrete (româneşti, dar şi, foarte probabil, străine). / Se face mâine, poimâine un sfert de veac de la „prăbuşirea comunismului din România” iar Paul Goma e în continuare refugiat politic. Pe 7 septembrie 2010, un deputat al PD-ului aflat atunci la guvernare a făcut, în Parlament, o declaraţie politică de susţinere a Apelului pe care, împreună cu câteva personalităţi, îl iniţiasem cu exact patru ani în urmă pentru repunerea în drepturi a scriitorului din exil. Surpriza a fost maximă – dar şi, se înţelege, foarte plăcută. Încât nu peste mult timp i-am scris parlamentarului în cauză, Bogdan Cantaragiu pre numele său, să-l felicit şi să-l încurajez ca, împreună cu colegii aflaţi la putere, să facă ceea ce susţinuse, entuziast, că trebuie făcut, citez: „Acum, după condamnarea comunismului în Parlamentul României, statul român mai trebuie să facă un gest reparatoriu, să redea cetăţenia română tuturor celor cărora le-a retras-o pe nedrept în perioada de dinainte de 1989. Un astfel de om căruia statul român i-a făcut un mare rãu este Paul Goma, poate cel mai cunoscut disident din timpul perioadei comuniste, autorul unei mişcări de protest colectiv împotriva încălcării drepturilor omului, personalitate care trăieşte de peste 30 de ani în Franţa”. Au trecut alţi doi ani de când am scris onorabilului şi nu doar că nu a făcut nimic din ce promitea, dar nici măcar vreun semn nu mi-a dat. Iar aşa ceva nu e deloc un accident atunci când vorbim de Paul Goma şi de cele ce i se întâmplă. / Alături de camarazii lui Traian Băsescu care au luat cu asalt cerul şi Bruxellesul reclamînd „lovitura de stat” s-au aflat şi câteva organizaţii neguvernamentale. În cazul politicienilor camarazi ai lui Băsescu, eu unul nu văd practic vreo problemă în ceea ce au făcut. Ţine de dreptul oricărui politician să facă ce au făcut, de pildă, unii dintre europarlamentarii PD – indiferent că au luat sau nu în calcul riscul ca, prin excesele evidente pe care le-au comis, să-şi afecteze credibilitatea în faţa colegilor europeni şi simpatia în faţa propriului electorat. Cât priveşte organizaţiile neguvernamentale, în schimb, lucrurile stau destul de diferit. Desigur, am în vedere organizaţii ca APADOR-CH sau CENTRAS, şi nu GDS-ul (oficină a regimului Băsescu) ori fantomatica Agenţie de monitorizare a presei a dubiosului Mircea Toma. Se ştie, în ziua de 3 iulie curent, asociaţiile în cauză au trimis Comisiei Europene o scrisoare inflamată în care, pe de o parte, au reclamat – exact ca şi Traian Băsescu şi politicienii PD înaintea lor – că în România a avut loc „un atac fără precedent la adresa statului de drept” iar pe de altă parte au cerut nici mai mult nici mai puţin decât declanşarea procedurilor de „infringement” împotriva României (astfel cum s-a procedat în 2011, au susţinut ele, în cazul Ungariei lui Viktor Orban). Unul din „argumentele” cele mai importante probînd „atacul fără precedent la adresa etc etc etc”, ca să mă opresc numai la acest „argument”, a fost că revocarea de către Parlament a Avocatului Poporului s-a făcut – ca în orice „lovitură de stat”, vezi bine – prin „încălcarea cerinţelor legale”. Firesc, toată lumea se aştepta ca în paragraful următor al scrisorii să fie indicată legea „încălcată” şi în ce mod a comis Parlamentul o asemenea gravă iregularitate. Numai că, din motive evidente pentru oricine, aceste menţiuni au lipsit cu desăvârşire. În consecinţă, Comisia Europeană nu avea cum să răspundă altcumva acuzaţiilor vădit false şi cererilor APADOR şi CENTRAS decât cum a făcut-o prin Raportul dat publicităţii două săptămâni mai târziu. Citez din acest document:: „Comisia ia notă că, în ședința sa din 3 iulie 2012, Parlamentul a hotărât încetarea înainte de termen a mandatului Avocatului Poporului. Autoritățile române trebuie să asigure independența Avocatului Poporului și să numească în funcția de Avocat al Poporului o persoană care să se bucure de sprijinul larg al diferitelor partide și care va avea capacitatea să își exercite efectiv atribuțiile legale în deplină independență”. Cu alte cuvinte, nimic despre „încălcarea cerinţelor legale, atacul fără precedent şcl şcl” ori despre declanşarea procedurilor de „infringement”. Iar asta, nota bene, în condiţiile în care Comisia Europeană s-a dovedit ea însăşi, în aceste săptămâni, un agent electoral zelos al regimului Băsescu. Prin urmare, este pentru oricine evident că demersul celor câteva organizaţii a fost unul deopotrivă excesiv, profund neprofesionist şi partizan politic (ca membru al APADOR înţeleg să mă disociez aici de atitudinea actualei echipe a asociaţiei). / Ne aflăm în săptămânile celei de-a doua suspendări a aşa zisului preşedinte Băsescu, suspendare ce pare că de data aceasta se va sfârşi cu demiterea prin referendum. Niciodată după cel de-al doilea război mondial România nu a decăzut mai mult. Mandatele acestui din urmă preşedinte au adus României republicane cel mai mare dezastru. Praful şi pulberea s-a ales de toate. Ura şi vrajba semănate pretutindeni de Traian Băsescu, susţinut activ ori prin pasivitate de o bună parte a intelectualităţii, au epuizat societatea românească. Iată de ce a-l fi preferat în fruntea statului pe unul ca Traian Băsescu Regelui Mihai nu e nimic altceva decât o crimă ce nu va putea fi iertată nicicând acestei generaţii – iar asta indiferent dacă Occidentul „partener” a încurajat sau nu cele întâmplate după 1990. (cotidianul.ro, 23 iulie 2012; New York Magazin, 25 iulie 2012)


Situaţiunea (LXXIV), articol publicat in anul 2012