Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Imposibilul compromis

Deplorabila stare a societăţii româneşti la ieşirea din lunga noapte comunistă a suscitat, cum era şi firesc, formularea unui noian de soluţii, de scenarii tămăduitoare. Am recunoscut atunci cu toţii întâietatea nevoii de primenire morală.

Am înţeles şi ne-am asumat pe dată povara refacerii economice. Cei dintâi preocupaţi de umplerea „vidului de putere” ne-au predicat de la primele microfoane libere „imperativul reconcilierii naţionale”. Şi le-am dat dreptate. Erau, nu-i aşa, primii „oameni de bine”. Ne-am recunoscut nouă înşine şi semenilor noştri – în acele zile de Decembrie, în acordurile Odei Bucuriei – greşelile şi ne-am jurat nouă înşine şi unul altuia pământească izbăvire. Ne îmbrăţişam şi, pentru întâia oară după mulţi, foarte mulţi ani, ne luam tăria de a ne însoţi cu dreaptă privire. Ne crezusem împăcaţi. Şi poate că atunci chiar eram.

De la o vreme însă, iată că o angoasă patologică a ocârmuitorilor noştri ne spune că în fapt lucrurile stau cu totul altcumva, anume că am fi departe de dulcea stare a frăţietăţii sociale. Drept pentru care domniile lor ne poftesc necontenit şi negreşit la „consens naţional, conciliere naţională, reconciliere naţională” ş.a. E drept (adevărat, vrem să spunem) că nici noi nu le prea dăm ascultare, deşi îndemnurile le sunt cu deosebire de stăruitoare, obsesive, dubios de obsesive chiar. Sau poate tocmai de aceea pregetăm a le urma, deşi am putea fi dojeniţi că în faţa unei atari simple bănuieli votul prin care noi am înscăunat pomenita Putere nu admite neascultarea ce ne-o permitem. Şi nu am putea spune că raţionamentul este întru totul fals. Însă de ne vom încredinţa că pacifiştii propovăduitori ne asaltează cu lozincile lor împăciuitoriste doar pentru că se simt cum musca pe aurita-le coroană, fie-ne permis a refuza un „consens/ conciliere/ reconciliere” ce nu poate însemna nicicum o trainică împăcare. Ci cu totul altceva.

Pentru că dacă, bunăoară, cu vestita răbdare a românului, ne-am lăsat „convinşi” că nefericirea comunistă ne-ar fi fost impusă doar de pumnul şi tancurile străine şi că pentru îndelunga sa tolerare am fi cu toţii complici, nu înseamnă că ne este greu să pricepem că această crimă istorică are de fapt autorii săi principali. Indigeni. Pe care-i vom ierta, dacă n-au ucis. Cu care ne vom împăca („consensualiza naţional”, cum ne-o cer), de nu ne vor pretinde să le îndurăm pe mai departe piciorul pe grumaz.

Însă atât timp cât penultimul val al nomenclaturii comuniste acaparează puterea după care a jinduit de-a lungul „oponenţei faţă de ceauşism”, atât timp cât activiştii partidului unic îşi redobândesc privilegiile primejduite pentru un moment în Decembrie, iar aparatul de teroare securist este la un pas doar de totala regrupare, menirea amintitelor strigături conciliatoriste este atât de străvezie încât nu mai pot amăgi pe nimeni. Cel mult dezamăgi şi prilejui atenţionarea zeloşilor lor propagatori asupra perenităţii cugetării antice după care a nu fi cuprins de ruşine, atunci când ai greşit, e cea mai mare depravare.

De aceea credem a fi nimerit să amintim aici că trebuincioasa armonie naţională nu poate fi nicicum statornicită dincolo de graniţele adevărului şi justiţiei istorice. Orice altă încercare nu ar fi decât un jalnic compromis. Din fericire, însă, şi imposibil. (România liberă, editorial, 17 octombrie 1990)


Imposibilul compromis, articol publicat in perioada 1990-1998