Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Monolitul complicităţii

„Unitatea de nezdruncinat a întregului popor în jurul partidului, al secretarului său general” – iată o monomanie înfricoşătoare a defunctei ideologii comuniste, una din numeroasele sintagme ale minciunii sfruntate.

S-a susţinut, între altele şi nu fără temei, că statornicirea şi prelunga dăinuire a maladiei roşii ca orânduire socială au fost cu putinţă şi datorită unei anume culpe a pasivităţii milioanelor de victime ale acestui rău al istoriei.

„Proletari din toate ţările, uniţi-vă!” a fost absurdul iniţial, minciuna originară, care, simulînd grija pentru cei mulţi, avea să-i înşele ademenindu-i să consimtă un jug de sub a cărui grea apăsare vor reuşi să se elibereze doar după o îndelungată nenorocire. Dacă la început o atare chemare pare să fi avut şi semnificaţia unei simple (dar cât de cumplite!) utopii, mai târziu – când propovăduitorii ei, cocoţaţi în cârca „maselor largi populare”, deveniseră deja „burghezia roşie” – rosturile sale erau cu totul altele. Aşa se făceau, în fapt, primii paşi de la eroare la crimă.

Odată instalată, culpa conştiinţei criminale a împins pe „ctitorii celei mai umane orânduiri” la o nouă depravare: încercarea de a se sustrage de la dreapta judecată a istoriei. Diluarea responsabilităţii proprii prin încercarea unei largi complicităţi sociale părea, pentru adevăraţii vinovaţi, singura şi sigura salvare.

Excepţie de la regula diabolicului sistem nu a făcut nici dictatura ceauşistă din Carpaţi. Bunăoară, astăzi începe să devină limpede mecanismul prin care a fost posibil ca unui extrem de restrâns clan al tiraniei – prin fariseism şi ameninţare, mituire şi şantaj, delaţiune şi teroare – să i se aservească, în întreg sau în parte, aproape totalitatea componentelor sociale: de la partid la biserică, de la Securitate la învăţământ, de la justiţie la cultură ori de la diplomaţie la ştiinţă. Cu toate acestea, însă, este sigur că sloganul „unităţii întregului popor în jurul...” nu a fost decât o inepţie manifestă chiar şi pentru cei care o debitaseră. Ea nu a putut înşela pe nimeni. Mărturie stă Decembrie trecut.

Dar, în acelaşi timp, la fel de neîndoios este şi faptul că un soi de somnolenţă a raţiunii sociale a permis unor infractori ai istoriei, cu adevărat „strâns uniţi” într-un veritabil monolit al complicităţilor să ne nefericească soarta pe durata a zeci de ani.

De vom cerceta chiar şi sumar modul în care noua putere a înţeles să se înscăuneze şi să diriguiască treburile cetăţii nu ne putem ascunde îngrijorarea că istoria este pe cale să se repete. Este de largă recunoaştere faptul că actuala echipă politică conducătoare include un semnificativ număr de nume sonore ale nomenclaturii fostului partid unic. Cum tot de amplă recunoaştere este şi faptul că revoluţia din Decembrie (anticomunistă, totuşi) a pecetluit definitivul anacronism al crezului lor ideologic ereditar-comun(ist).

În atari condiţii devine evident că pentru a supravieţui în fotoliile de „emanaţi ai revoluţiei” domniile lor se văd nevoiţi a strânge rândurile. Cu cine? Cu parlamentari infractori de drept comun (unii cu dosare pasibile de agravare dacă vrea Puterea!) şi cu miniştri de seamă, foşti securişti ori magistraţi militari (autori ai multor rechizitorii politice). Cu diplomaţi ori jandarmi-şefi, care, mai an, în decembrie, comandanţi militari fiind, şi-au scos trupele în stradă împotriva propriului popor. Şi cu oricine care în locul unui dispreţ public (şi nu numai) pentru trecutul lor deloc onorabil, consimte a se înscrie într-un monolitic Front al Vinovăţiei – aducător chiar şi de oarecari, deloc neglijabile, privilegii de castă.

Totodată devine din ce în ce mai clar că actuala noastră conducere este temătoare de răspunderea ce-i revine pentru gravele erori şi orori comise în scurta-i guvernare. O dovadă este şi reluarea obsesivă, agresivă chiar, a chemărilor „reconciliere” şi la „unitatea întregului popor”. O unitate în care, deşi nu ni se spune, îţi e mai anevoie să distingi victima de călău. (România liberă, 29 noiembrie 1990)


Monolitul complicităţii, articol publicat in perioada 1990-1998