Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

Aparenţa unor paradoxuri

Serioasele vicii constitutive şi de aplicare ale Legii fondului funciar sunt, fără îndoială, cauza escaladării îngrijorătoare, fără precedent, a criminalităţii rurale. Nesocotirea, în bună parte premeditată, de către legiuitor a realităţilor de moment ale satului românesc, precum şi arbitrariul celor chemaţi să asigure punerea în practică a amintitei legislaţii au dus la zguduirea unei armonii ale cărei obârşii ancestrale nu ne îngăduiau s-o întrezărim vreodată tulburată. Pentru că nicicând ţăranii români nu s-au înjunghiat între ei, nu şi-au pus foc gospodăriilor lor megieşe, nu s-au purtat ca astăzi unii pe alţii prin tribunale. Iată însă că astăzi ţăranii noştri au ajuns să facă toate acestea.

 

Ceea ce sporeşte simţitor preocuparea în faţa unor atari convulsii sociale este absenţa oricărei reacţii din partea guvernanţilor. Atitudine de natură să stârnească nu numai nelinişti, ci şi o îndreptăţită nedumerire.

 

Cu atât mai mult cu cât ne amintim străruinţa obsedantă cu care, mai an, eram somaţi la tot pasul de actuala putere, să ne „consensualizăm”, să ne „conciliem” şi „reconciliem naţional”. E drept că pe atunci mulţi încă nu desluşeau tâlcul pomenitului îndemn. Mai cu seamă că mai peste tot – în sate şi în oraşe – domnea o dulce pace socială. Oarecum suprinzător, misionarismul pacificator a încetat brusc însă de îndată ce misionarii ne-au prevenit – cam caraghios, e adevărat – că din „emanaţi” deveniseră „mandataţi”. Legitimaţi, cu alte cuvinte, cum ne-au spus-o şi ne atenţionează într-una de atunci, de urnele marelui consens din Duminica Orbului.

 

Recapitulînd, comportamentul contradictoriu al ocârmuirii în cele două împrejurări poate fi socotit, la o primă vedere, o simplă ciudăţenie. Dar numai la o primă vedere. Altminteri vom fi nevoiţi să constatăm că paradoxul este doar aparent. În sensul că atitudinea puterii se schimbă după cum i-o dictează interesele.

 

În primul caz, al ignorării gravelor frământări săteşti, este limpede că se doreşte stigmatizarea privatizării agriculturii, care pune în pericol, nu-i aşa, temelia economică pe care se clădeşte încă forţa politică a celor care cu ani în urmă au etatizat, în chipul cel mai samavolnic, acest sector. În cel de-al doilea caz, plănuirile puterii sunt şi mai străvezii: agitaţiile lozincarde ale „consensului naţional” au urmărit – şi au şi reuşit în bună măsură – anestezierea unui electorat care oricând ar fi putut conştientiza că, atunci, în mai, în Duminica Orbului, era pregătit să restaureze, fără ştiinţa şi voinţa sa, un regim pe care era sigur că-l înmormântase în decembrie 1989.

 

Acestea ar fi, aşadar, câteva din raţiunile ce socotim că ne obligă la prudenţă atunci când voim să categorisim diverse atitudini ale diriguitorilor noştri guvernamentali. Pentru că, este sigur, fariseismul lor de indiscutabilă sorginte comunistă ascunde în dosul oricăror atari atitudini – aparent paradoxale, cum spuneam – un interes major. De regulă vital supravieţuirii lor politice. (Revista Alianţa Civică, 22 august 1991)


Aparenţa unor paradoxuri, articol publicat in perioada 1990-1998