Valerian Stan
Credo ergo sum
"Mândria împiedică dragostea." 

Istoric: alianţe politico-militare

Omenirea a cunoscut, ca o dimensiune a tragismului ei existenţial, o permanentă, şi de cele mai multe ori profundă, divizare. Temeiuri preponderent politice şi militare au acutizat această realitate cu deosebire în preajma marilor conflicte armate. Din acest punct de vedere extrem de relevantă este perioada ce a urmat celui de-al doilea război mondial.

Acest ultim conflict la scară planetară – cel dintâi însă prin dramatismul său – a deschis drumul unor transformări fundamentale în sfera vieţii politice, economice şi militare. Tensionarea raporturilor internaţionale, îndeosebi după 1946, a fost principala cauză a constituirii a două dintre cele mai mari alianţe politico-militare – Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) şi Organizaţia Tratatului de la Varşovia – proces care în plan pur politic corespundea, în esenţă, divizării Europei.

NATO a fost creată în baza Tratatului din 4 aprilie 1949, avînd ca membri fondatori Anglia, Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia şi SUA. Protocolul din 22 octombrie 1951 a extins sfera de acţiune a blocului nord-atalntic şi la bazinul mediteranean, la 25 februarie 1952 aderînd  la acesta Grecia şi Turcia. La 6 mai 1956, avea să adere la NATO şi R.F. Germania. În anul 1966, datorită în principal respingerii de către SUA şi Anglia a Memorandumului de Gaulle (întărirea rolului internaţional al Franţei), Franţa se va retrage din organismele militare ale NATO, această ţară revenind însă ulterior în organizaţie.

Organul suprem al NATO este Consiliul, alcătuit din miniştrii de externe, ai forţelor armate şi de finanţe. Sesiunile Consiliului NATO se pot desfăşura şi la cel mai înalt nivel, cu participarea şefilor de state şi de guverne. Celelalte organe sunt Consiliul permanent – format din reprezentanţi ai miniştrilor de externe, apărării şi finanţelor, Comitetul pentru planificarea apărării, prin care Consiliul NATO exercită conducerea militară, Comitetul militar – compus din şefii statelor majore ale ţărilor membre, care are în subordine patru comandamente supreme: Comandamentul suprem NATO din Europa (SACFUR), Comandamentul suprem NATO al Oceanului Atlantic (SACLANT), Comandamentul aliat al Canalului Mânecii (CINCHAM) şi Grupul strategic regional SUA-CANADA (GUSPRC).

La nivelul anului 1988, Alianţa a cheltuit 489 miliarde de dolari, din care Statele Unite 293 de miliarde, Franţa 36,1 miliarde, RFG 35,1 miliarde, Marea Britanie 34,7 miliarde.

Organizaţia Tratatului de la Varşovia a fost creată la 14 mai 1955 de opt state socialiste europene – Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D. Germană, Polonia, România, Ungaria şi URSS – care declarau că urmăresc „asigurarea securităţii ţărilor membre şi menţinerea păcii în Europa”. La 13 septembrie 1968, Albania a ieşit din organizaţie iar în 1990 R.D. Germană. Principalele organe ale Tratatului de la Varşovia au fost: Comitetul politic consultativ, care cuprindea câte un membru al guvernului sau alt reprezentant numit în mod special, Comandamentul unificat al forţelor armate, Comandamentul miniştrilor apărării – ca organe militare, şi Comitetul miniştrilor afacerilor externe, creat în 1976.

Schimbările revoluţionare care au cuprins în anul 1989 estul şi centrul Europei au însemnat, înainte de toate, prăbuşirea vechilor raporturi politico-militare corespunzătoare războiului rece. Adoptarea Chartei de la Paris, rundele de negocieri de la Viena din 1990 au constituit momente decisive în instaurarea unei alte ordini europene şi mondiale. Astfel, după 36 de ani de existenţă paralelă cu Pactul NATO, Tratatul de la Varşovia, proiecţie în plan militar a sistemului politic comunist, a căzut în desuetudine. Deşi în mai 1990, la Conferinţa ştiinţifică militară dedicată celei de-a 35-a aniversări a Tratatului de la Varşovia, încă i se mai aprecia acestuia – în deplin dispreţ al adevărului – „rolul istoric în domeniul asigurării păcii”, la 25 februarie 1991, la niciun an aşadar de la „aprecierea rolului”, la Budapesta se hotăra desfiinţarea organizaţiei.

Reproducem în final comunicatul ultimei Conferinţe a Comitetului politic consultativ, o decizie legică şi logică depotrivă, menită să reînvie speranţele în instaurarea păcii şi înţelegerii internaţionale.

Odată cu destrămarea Pactului socialist, moment care semnifică în esenţă sfârşitul războiului rece, numeroşi analişti şi-au pus întrebarea dacă în noile condiţii nu cumva şi NATO a devenit la rândul său o realitate anacronică. Răspunsul care pare că se impune tot mai cuprinzător în ultimul timp este cel negativ. Un răspuns care, chiar şi atunci când este dat de responsabilii organizaţiei, este întregit însă cu cerinţa readaptării strategiei acesteia.

Astfel, încă la Reuniunea la nivel înalt de la Londra din zilele de 7 şi 8 iulie 1990 era exprimată dorinţa tuturor statelor membre ca Organizaţia să-şi schimbe cât mai curând caracterul militar şi să devină tot mai mult „un for politic prin excelenţă paşnic”, anunţîndu-se cu acelaşi prilej renunţarea la doctrina „ripostei flexibile”, concomitent cu voinţa de a se retrage totalitatea armelor nucleare cu rază scurtă de acţiune din Europa.

Ultimii doi ani ai evoluţiilor politico-militare sunt pe cale a consacra un imperativ unic comunităţii internaţionale: agresiunea sau ameniţarea armată să devină imposibilă din punct de vedere material şi lipsită de sens din punct de vedere politic. Unui asemenea obiectiv îi este subscrisă, cel puţin declarativ, noua menire a Pactului Nord-Atlantic.

Relevantă socotim a fi în context recenta declaraţie a preşedintelui Comitetului militar al NATO, generalul Vigleik Eide, potrivit căruia „Chiar după toate evoluţiile pozitive care au avut loc în Europa, obiectivul esenţial al Organizaţiei noastre – prevenirea războiului – rămâne valabil şi stă la baza filosofiei şi activităţii sale. NATO există pentru a preveni războiul, căutînd să descurajeze conflictul”.

Împlinirea acestui deziderat ar fi de natură să asigure cu adevărat Organizaţiei statutul unei instituţii în care europenii, canadienii şi americanii să acţioneze împreună nu numai în interese de bloc, ci şi pentru stabilirea de relaţii noi cu toate statele europene. În acelaşi timp însă nu putem să nu fim de acord cu generalul Eide atunci când spune şi că „mai este încă foarte mult de făcut pentru a consolida starea de pace relativă care există acum în Europa”. (Revista Alianţa Civică, 6-12 februarie 1992)

„Conferinţa Extraordinară a Comitetului politic consultativ
al Tratatului de la Varşovia
- Comunicat -

În conformitate cu înţelegerea realizată la 25 februarie 1991, a avut loc, la Budapesta, Conferinţa extraordinară a Comitetului politic consultativ al Tratatului de la Varşovia la nivelul miniştrilor afacerilor externe şi miniştrilor apărării ai statelor participante (Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, URSS şi Ungaria – nn).

La Conferinţă a fost adoptat în unanimitate şi semnat Protocolul privind încetarea valabilităţii acordurilor militare încheiate în cadrul Tratatului de la Varşovia şi lichidarea organelor şi structurilor militare ale acestuia, începînd cu 31 martie 1991. A fost adoptată de asemenea Declaraţia statelor participante la Tratatul de la Varşovia.

Consfătuirea s-a desfăşurat într-o atmosferă prietenească, de lucru.


Istoric: alianţe politico-militare, articol publicat in perioada 1990-1998