Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Priorităţi militare

Nimeni nu se mai îndoieşte azi că şi România este, şi va mai fi încă, prinsă în prefacerile tumultoase pe care Europa le cunoaşte la acest sfârşit de veac. De o rară profunzime, mutaţiile politico-militare şi economice, naţionale şi religioase – greu de imaginat cu numai doi, trei ani în urmă – au cuprins şi vor continua să cuprindă şi spaţiul nostru geografic. Instabilitatea, dimensiune de fond a vieţii continentale, absolut firească în atari condiţii, ridică probleme dintre cele mai speciale securităţii naţionale a multor state europene. Nimic mai normal, de altfel, atunci când până şi graniţele ajung să fie puse în cauză. Ori pur şi simplu mutate după criterii ale adevărului mai mult sau mai puţin istoric.

 

În ce ne priveşte, este tot mai probabil ca asemenea probleme să nu ne ocolească, de vreme ce la răsărit hoarde muscăleşti invadează ţinuturile Moldovei iar la apus se mai vorbeşte încă nostalgic despre „arcul carpatic”. Nu credem, cu toate acestea, să ne pască deja vreun „pericol de moarte”. Credem în schimb că a nu admite că în timp el s-ar putea ivi înseamnă să fim – în faţa evidenţelor zilei – nerealişti; dacă nu de-a dreptul uşuratici.

 

Dintr-o asemenea perspectivă socotim creşterea forţei combative a armatei noastre un imperativ actual şi de primă mărime. Sunt semne de altminteri că asupra obiectivului în discuţie s-a ajuns la unanimitate chiar şi între principalele formaţiuni politice ale ţării. Fondurile bugetare alocate consensual apărării sunt grăitoare în acest sens. Aşadar s-a făcut, se pare, tot ce este cu putinţă pentru asigurarea materială şi financiară a armatei.

 

Ceea ce continuă a ignora, din păcate, guvernaţii, este necesitatea statornicirii unei ierarhii militare necontestabile, autoritară prin respectul pe care să-l impună de la sine. Coeziunea armatei, o ştiu nu doar specialiştii militari, este una dintre primele cerinţe ale forţei acesteia. Atât timp însă cât la noi comandantul de pluton este îndreptăţit să-şi conteste comandantul de divizie ori de armată –  comandanţi care în decembrie 89 i-au impus fratricidul – coeziunea, stabilitatea, şi pe cale de consecinţă, forţa unităţilor şi marilor unităţi sunt în discuţie. După cum în discuţie vor fi şi atâta timp cât comanda oştirii va continua să fie exercitată de vârfurile fostului aparat de partid şi de Securitate din armată.

 

Să fim înţeleşi, credem că este nu numai inutilă ci şi dăunătoare răzbunarea „epurării” la care comuniştii au supus armata în anii 50-60. Mai mult chiar, nu vedem de ce ar fi trecuţi în rezervă, de pildă, toţi „activiştii de partid”. Ori CI-ştii care nedepăşindu-şi atribuţiile „regulamentare” au izbutit să nu devină simpli delatori politici.

 

Suntem siguri în acelaşi timp că locul lor nu mai poate fi – cel puţin pentru un timp – la conducerea armatei. Şi asta nu numai pentru că ar fi nedrept, ci, mai ales, pentru că ar continua să prejudicieze – prin manifestările contestatare pe care le-ar întreţine – stabilitatea şi capacitatea de luptă a armatei. Cărora nimeni, dar absolut nimeni, nu mai trebuie să le aducă, în aceste zile decisive pentru români, atingere. Nici chiar puterea – complice, însă, se vede, la perpetuarea unor grave anomalii în armată. (Revista Alianţa Civică, 16-22 aprilie 1992)


Priorităţi militare, articol publicat in perioada 1990-1998