Valerian Stan
Credo ergo sum
"Mândria împiedică dragostea." 

Armata, în demnitate şi statornicie

Devine tot mai limpede cu fiecare zi care trece că şansele renaşterii noastre post-comuniste depind cu totul decisiv de restaurarea înţelegerii, a armoniei naţionale. Deznădejdea şi sfâşierea fratricidă, în care puterea a împins în ultimii doi ani ţara, trebuie să înceteze. Trebuie, şi lucru extrem de important, chiar ar putea să înceteze.

În condiţiile în care la noi amploarea şi profunzimea dezbinării cunosc dimensiuni cu totul speciale, reconcilierea presupune compromisul; un compromis care să exclusă depotrivă însă tăinuirea crimei şi răfuiala generalizată. Altă cale eu unul nu văd să avem.

Pentru răul pe care comunismul l-a făcut României este indicutabil că şi armata are culpa sa. Răspunderea ei este însă, am mai spus-o, una eminamente „omisivă”, şi în orice caz, nu mai mare decât a celorlaltor structuri statale ale orânduirii trecute. În dispreţul dictaturii, ostaşul şi dascălul, artistul şi savantul au fost egali. Cu toate acestea, este sigur că şi din perspectiva instituţiei militare statornicirea păcii naţionale impune compromisul.

Aşa cum nu putem să nu admitem astăzi că armata nu a fost, în integralitatea ei vorbind, un punct de sprijin al dictaturii, tot aşa nu se este îngăduit să ne prefacem că nu ştim despre servilismul, indiscutabil interesat, al anumitor ierarhii militare faţă de regimul totalitar. Vârfurile aparatului politic şi al Securităţii din armată, ca şi ale celui de comandă, nu poartă doar o răspundere a pasivităţii, a inacţiunii, ci şi una a diligenţe slugarnice, menite a aservi armata coteriei dictatoriale. Chiar dacă tentativa lor, s-a dovedit, a eşuat în cea mai bună parte. Aceasta ar fi, aşadar, măsura vinovăţiei care-i impune şi armatei, în perspectiva „pactului social”, compromisul. A cere celor în culpă să renunţe, în schimbul iertării, la demnităţile pentru care s-au dovedit nevrednici reprezintă jumătatea compromisului. Consimţământul lor este compromisul împlinit, dincolo de care pot renaşte speranţe.

Statutul special pe care armata l-a avut la noi în anii comunismului reclamă însă o judecată specială a responsabilităţilor ei. De pildă, ceea ce îndeobşte în punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara este o chestiune de maxim bun simţ şi de minimă justiţie, în privinţa unor „activişti de partid” din armată ea poate fi o eroare. Un ofiţer de carieră care, conjunctural, şi numai conjunctural, a fost silit să predea comanda companiei pentru a fi „ales”, pentru doi sau trei ani, „secretar al BOB” de la batalion, nu cred că se va regăsi sub incidenţa Proclamaţiei de la Timişoara. Şi nu este drept, cred, să se regăsească. Răspunderi – uneori mai mult decât morale – poartă cei care, contra privilegiilor presupuse de un rang superior, au cosimţit să facă din ostaşi salahori ori figuranţi în bâlciurile „omagiale”. După cum tot lor le revine în cea mai mare parte responsabilitatea pentru reducerea la tăcere a armatei în faţa samavolniciei comuniste. Lor – puţini la număr, de altfel – li se cere, aşadar, să se retragă chiar şi numai pentru un timp de la comanda armatei.

În rest, nimic altceva nu cred să îndreptăţească formularea de imputaţii şi contestaţii. Armata poate astfel să se regăsească, în sfârşit, în demnitate şi statornicie. (România liberă, 30 iunie 1992; Revista Alianţa Civică, 11-17 iunie 1992)


Armata, în demnitate şi statornicie, articol publicat in perioada 1990-1998