Valerian Stan
Credo ergo sum
"Mândria împiedică dragostea." 

Involuţii în armată

Uşurinţa cu care au fost privite la timpul lor multe din simptomele involuţiei post-revoluţionare a sistemului militar explică azi, în cea mai bună măsură, stadiul îngrijorător pe care, în tentativa lor de refacere, au reuşit să-l atingă în armată structurile regimului trecut. Este deja de o largă notorietate acapararea masivă a poziţiilor decizionale de către vârfurile fostului aparat politic şi de poliţie politică. Activiştii de partid şi ofiţerii de contrainformaţii sunt pe punctul de a prelua efectiv conducerea armatei.

 

Sunt indicii serioase că fenomenul a fost inspirat şi susţinut constant de elemente indubitabil conservatoare, între care, şi în acest caz, preşedintele Ion Iliescu ocupă un rol de primă mărime. Faptul nemaifiind de natură, se înţelege, să mai surprindă azi pe cineva. Ceea ce nu poate fi înţeles este însă poziţia, în cel mai bun caz duplicitară, a conducerii Ministerului Apărării Naţionale. Numeroase sunt cazurile în care realităţile armatei ne-au fost ascunse în dosul unui retorism edulcorant. După ce cu mult timp în urmă ne asigura – împotriva realităţii, care, altminteri, îi era cunoscută întocmai – că activiştii de partid au fost trecuţi în rezervă, ministrul Apărării se plânge acum (de-abia acum!) că preşedintele Iliescu i-a interzis, între altele, să desfiinţeze Departamentul de Învăţământ, Ştiinţă şi Cultură – organism identic în fapt, îndeosebi ca personal, cu fostul Consiliu Politic Superior.

 

Dacă în ce priveşte alte niveluri ale puterii statale, sentimentul responsabilităţii a ajuns la noi tot mai discutabil, în cazul comenzii armatei faptul este cu totul inacceptabil. Graniţele ţării nu sunt gardurile de la Cotroceni iar restauraţia comunistă din armată nu primejduieşte (dacă primejduieşte) doar fotoliul ministerial al d-lui general Spiroiu.

 

În ansamblul său, societatea românească se depărtează cu fiecare zi de anacronismele totalitarismului comunist. Până şi din sânul puterii încep să se audă voci cerînd delimitarea de doctrina dovedită planetar falimentară. În acest timp, în schimb, armata este pusă din nou la cheremul celor care au scos-o în urmă cu trei ani pe baricadele fratricide. Mai cu seamă pe termen scurt riscurile unei asemenea politici sunt uşor de anticipat şi extrem de serioase. Prefacerile democratice, cu siguranţă tot mai profunde într-un viitor nu tocmai depărtat, pot fi oricând puse în cauză de structuri nostalgice, militare ori paramilitare, sustrase controlului democratic. Pericolul este efectiv iar nesocotirea lui cel puţin frivolă. Armata română nu a fost nicicând jandarm societăţii civile. Ceauşescu însuşi a eşuat în încercarea de a se salva opunînd-o propriului popor. Cine pleacă în aventuri restauratoare, nesocotind acest adevăr, îşi asumă conştient riscurile unui joc deosebit de periculos.

 

Armatei însăşi, şi numai ei, îi poate reveni, de această dată, răspunderea prezervării propriei demnităţi. Iar ierarhia militară trebuie să înţeleagă prima că onoarea oştirii nu îngăduie târguieli, compromisuri ori complicităţi. Cu nimeni, dar cu absolut nimeni. (Dreptatea, 7 ianuarie 1993)


Involuţii în armată, articol publicat in perioada 1990-1998