Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Resurecţia fricii

La începutul lui 1990, numeroşi ofiţeri pe care Revoluţia îi prinsese în funcţii politice renunţau la cariera militară. Cu unul dintre ei, un prieten apropiat, încercam în acele zile o anticipare a evoluţiei lucrurilor în următorii câţiva ani. Căzusem amândoi de acord din capul locului că avatarurile societăţii abia ieşite dintr-un totalitarism de decenii făceau practiv imposibile prognozele. Pe cele încurajatoare mai ales. Deosebirile de păreri – numeroase, însă conciliabile cele mai multe dintre ele – se situau între scepticismul „rezonabil” al colegului şi optimismul meu „cu ochii deschişi”. Asupra unei chestiuni am fost însă de neîmpăcat: adusese orin nu Revoluţia libertate definitivă românilor? Răspunsului negativ al prietenului meu am replicat atunci de pe o poziţie intransigentă pe care astăzi mi-am revizuit-o.

Sunt unul dintre cei care au văzut în răsturnarea violentă a lui Ceauşescu nu numai o pedeapsă meritată aplicată dictatorului şi regimului lui ci şi un avertisment răspicat dat oricărei alte porniri despotice, nereprimate încă de pilduitoarea lecţie a dezrobirii românilor. Pe ce argument mai grăitor îmi puteam eu clădi atunci speranţa că la noi a mai stăpâni prin frică nu va mai fi cu putinţă? Pe nici un altul, evident.

Şi totuşi, de la un timp, în cazărmi cel puţin, frica revine. Contactul neîntrerupt cu realitatea militară, chiar şi după ce am fost îndepărtat din armată, îmi îngăduie să pretind că vorbesc în cunoştinţă de cauză. Îndată după aflarea rezultatului votului din toamnă, activiştii de partid şi contrainformatorii au pornit o adevărată campanie de intimidare a celor cu alte simpatii politice decât ale lor. Ceea ce, la drept vorbind, nici n-ar trebui să mire prea mult. Suprinzător, şi în egală măsură inacceptabil, este însă comportamentul unora dintre comandanţi, care nu numai că n-au dezaprobat o atare poziţie dar pur şi simplu au adoptat-o şi ei înşişi.

În multe unităţi, „pentru a nu avea probleme”, ofiţerii au ajuns să afişeze la locul de muncă portretul electoral al preşedintelui. Cine n-o face e „ţărănist”, şi mai devreme sau mai târziu suportă consecinţele.

Cel puţin o întrebare se impune de la sine – cine-i răspunzător că s-a ajuns aici? Răspunsul nu poate fi decât unul: conducerea armatei. Pentru ceea ce se întâmplă (ori nu se întâmplă) în cazărmi nu poate răspunde altcineva. Deşi aud că în ultima vreme d-l Spiroiu se plânge de obstrucţii dinspre Cotroceni. Dacă-i adevărat, ce-l costă să protesteze? Fotoliul ministerial? Dacă în schimb nu-i aşa, şi mandatul i-a fost neîngrădit – să-şi asume rezultatele exercitării lui. Şi, lucru şi mai important, să le prevină repetarea. Pentru că – dânsul nu poate să nu ştie – pe domnia fricii nu se întemeiază nimic trainic. Nici chiar o armată.
(România liberă, 28 ianuarie 1993)


Resurecţia fricii, articol publicat in perioada 1990-1998