Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

Un joc periculos

De nimic n-a fost mai preocupat d-l Iliescu în aceşti aproape patru ani ca de dosirea adevărurilor incomode. Între ele, implicarea armatei în evenimentele militare şi politice din decembrie 1989 a fost, fără discuţie, dintre cele mai straşnic păzite. Şi totuşi, nu cred să mai fie astăzi cineva care să se îndoiască de faptul că actualul preşedinte a preluat puterea în după amiaza lui 22 decembrie cu concursul decisiv al unor generali din rezervă (între care generalul Militaru a avut un rol de primă importanţă) şi şi-a „legitimat-o” în următoarele trei zile de „luptă cu teroriştii care trăgeau din toate poziţiile”. De data aceasta, cu concursul generalilor activi, care, conştienţi de răspunderile pentru Timişoara, Bucureşti şi Cluj, au consimţit să-şi târască armata într-o „revoluţie în direct”, plătită din nenorocire cu sute de vieţi. Acesta ar fi, în două cuvinte, adevărul de care d-l Iliescu nici nu vrea să audă. Şi căruia, tăcînd, îi opune insinuant responsabilităţi imprecise, de preferat în devălmăşie şi globale.

 

Zilele trecute am avut surpriza – neplăcută, recunosc – să văd cum o aşa optică, de înţeles la Cotroceni, poate fi servită chiar şi de cei care o denunţaseră încă din capul locului. Am aici în vedere o campanie de presă ce a avut ca obiect, între altele, ceea ce ea însăşi a numit „scandalul certificatelor de revoluţionar”. Preocuparea principală, declarată, a fost indentificarea şi descurajarea cazurilor de dobândire ilegitimă a atestatului de revoluţionar. Au fost publicate, zile la rând, liste întregi cu revoluţionari contestaţi. Au fost nominalizate inclusiv doamne – etalon al sfiiciunii sexului lor – gratificate doar de rangul soţilor lor. În alte cazuri s-a dovedit că legăturile de rudenie au făcut minuni. În sfârşit, s-au numit numeroşi generali şi ofiţeri superiori care, deşi au participat la revoluţie, n-au prea fost, se spune, tocmai de partea cui trebuia. De la armată au fost socotiţi nedemni de-acum cunoscuţii generali Carp, Hortopan şi Spiroiu. Pentru ca aproape imediat să se continue absolut suprinzător: „şi în general toţi cei care până la 22 decembrie, ora 12.08 (fuga lui Ceauşescu) au făcut parte din MApN, MI şi activul de partid”. Batjocorindu-se public astfel, dintr-un condei frivol, o armată întreagă. Pentru că ce altceva decât batjocură este semnul egalităţii pus între armata pe care Ceauşescu însuşi a batjocorit-o – fără a izbuti să şi-o aservească, şi dacă nu cumva tocmai de aceea – şi cohorta de activişti comunişti? Ori între generalii Hortopan şi Carp şi ostaşul de rând? De ce i se tulbură ostaşului căzut într-o înscenare criminală odihna? Şi apoi ce înseamnă cei care au făcut parte „din MApN”, şi „din Securitate” nu? E o scăpare, e un interes? Mai mult, publicaţii de onorabilitate neîndoielnică găzduiesc tot mai frecvent de la o vreme „dezvăluiri ale colonelului de Securitate cutare, care s-a hotârât să vorbească despre... armată şi misterele revoluţiei”. Crede cineva o iotă din cele scrise acolo? Girează respectivele redacţii buna credinţă a unor securişti? Este, poate fi adevărul lor altul decât al lui Filip Teodorescu?

 

Trupa şi întregul corp ofiţeresc sunt puse astăzi, aşadar, la zid. A încercat cineva să-şi explice măcar muţenia care a cuprins subit Puterea? O simplă aluzie la episodul timişorean al generalilor Stănculescu şi Chiţac şi reacţia ei era până nu demult de-a dreptul violentă. Armata, instituţie fundamentală a statului nostru de drept, este pusă în pericol de forţe interesate, destabilizatoare – se striga atunci. Acum însă tăcerea-i de mormânt. Pentru că culpabilizarea generalizată convine adevăraţilor vinovaţi. Pe care şi presa îi ascunde, iată, printre „toţi cei care...”

 

Dincolo de flagranţa unei atari injustiţii, trebuie observat riscul principal al acestui joc. Frustrărilor tot mai diverse pe care armata le resimte şi sub regimul de azi li s-ar putea adăuga sentimentul că îi este pusă în discuţie până şi onoarea. Moment din care, analiştii militari o ştiu, orice este posibil. Or nouă impreviziuni militare ne mai lipsesc. Mai ales că demobilizarea armatei nu pare a fi deloc, pentru noi vorbind, o perspectivă a următoarelor luni. (România liberă, 15 iulie 1993)


Un joc periculos, articol publicat in perioada 1990-1998