Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

CDR, la judecata presei

Nu trebuie să fii un observator prea subtil ca să vezi cum, de câteva luni bune, presa de la noi, prin analiştii ei politici, supune Opoziţia unei critici constante şi destul de severe. Am aici în vedere, evident, nu presa închinată aberant, încă de la primul ei număr, Puterii, ci pe cea care, dacă nu dincolo măcar alături de reuşita financiară, şi-a asumat şi o parte din efortul pe care îl presupune readucerea în normalitate a societăţii româneşti. Aici, în paginile acestei presei mi se pare mie, spun,  că Opoziţia – cu deosebire CDR, ca parte principală a ei – este judecată nedrept. Din capului locului trebuie să recunosc că nici eu nu sunt cucerit de prestaţiile Convenţiei. Ştiu şi eu, de exemplu, că parte din filialele Convenţiei au o existenţă mai puţin semnificativă decât ar trebui şi s-ar putea. Ori că unii parlamentari ai ei abia catadicsesc să-i întâlnească pe cei care i-au votat şi i-au trimis la Bucureşti să facă politica Convenţiei şi nu a bunului lor plac. Sau că, în loc să poarte asemenea griji, câte un lider de la Bucureşti cu o memorie a frustrărilor aparte, se mai trezeşte din când în când cerînd formaţiilor civice să plece din Convenţie. Aceste realităţi nu pot fi nesocotite. Însă de la ele şi până la a vesti, cu litere de-o şchioapă, sfârşitul CDR e prea mult. S-a ajuns azi, se pare, să fie tot mai interesant să scrii: „Convenţia Democratică nu a fost preocupată de propria-i creştere şi nu are alternative (sau dacă are nu convinge), nu este unită, a pierdut alegerile şi nu este modernă, este măcinată de orgolii şi de o gravă criză.” După mine, autorii acestui discurs greşesc de cel puţin două ori.

Mai întâi atunci când trec cu vederea, cu o uşurinţă nepermisă, că tocmai solidaritatea este marele atu al CDR. Unitatea ei aduce Puterea în pragul disperării, descăunînd-o de-acum din topul opţiunilor electorale. Unii se vor grăbi să-mi amintească, fără să fie nevoie, de cazul Radu Câmpeanu. Le voi răspunde că exemplul lor operează, de fapt, tocmai în favoarea afirmaţiilor mele. Scoţîndu-l din viaţa politică pe fostul şef liberal, şi odată cu el chiar şi unul din partidele cele mai importante, alegătorii au sancţionat, prin votul lor, un atentat la valoarea reală, pe care ei o preţuiau – unitatea Opoziţiei.

În al doilea rând, mi se pare că de prea multe ori, atunci când este judecată, Convenţia este scoasă, de analiştii români şi străini deopotrivă, din circumstanţele ei. Sigur că pentru o democraţie autentică evoluţia Convenţiei ar putea părea, în patru ani, nasatisfăcătoare. Dar suntem, am fost noi cu adevărat în aceşti ani o democraţie? Unde altundeva în Europa post-comunistă Securitatea şi Televiziunea, de pildă, mai sunt încă, aşa ca la noi, duşmanul de moarte al forţelor democratice? Fără Televiziune şi Securitate, d-l Iliescu ar fi rămas ceea ce de fapt este – un personaj penibil care astăzi s-ar fi bătut probabil cu Ilie Verdeţ pe şefia PSM-ului. Poate cineva să măsoare răul pe care Televiziunea l-a făcut după decembrie 1989? Din studiourile ei au plecat cele mai abjecte scorniri despre terorişti, moşieri, studenţi, intelectuali, Ardeal, droguri, legionari. Nu-mi amintesc să fi trecut măcar o zi fără o cât de mică diversiune care să lovească în Opoziţie. I-a mai spus cineva omului de rând – grosul electoratului, altfel – că „depozitele cu droguri de la ţărănişti” şi „monetăria liberalilor” n-au fost decât nişte minciuni criminale ale d-lui Răzvan Theodorescu?

Şi mai e ceva. Eu unul simt că se apropie tot mai mult ziua când d-l Iliescu va trebui să răspundă, între altele, cât – şi mai ales din ce buzunare – a cheltuit cu mineriadele de la Bucureşti, cu huiduielile de la Alba Iulia şi cu toate celelalte scenarii ale învrăjbirii naţionale. Vom avea, nu mă îndoiesc câtuşi de puţin, mari surprize.

Însă chiar şi până atunci analistul politic nu trebuie decât să vrea să înţeleagă că şi financiar Convenţia a avut şi are de înfruntat o forţă uriaşă. În timp ce la comemorarea eroilor revoluţiei liderii ei făceau chetă pentru flori şi lumânări... (România liberă, 29 iunie 1994)


CDR, la judecata presei, articol publicat in perioada 1990-1998