Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Monologurile unui stalinist

Foarte mulţi şi nedrepţi sunt cei care s-au făcut că n-ai auzit ultima declaraţie publică a lui Alexandru Bârlădeanu. Făcîndu-şi bilanţul activităţii politice de-o viaţă, Alexandru Bârlădeanu a avut tăria şi onestitatea de a-şi asuma public eroarea opţiunii pentru comunism. „Îmi este clar astăzi că drumul meu a fost greşit iar al lui Corneliu Coposu a fost corect”, a recunoscut cu puţin timp înainte să moară înaltul demnitar comunist.

Gestul lui este cu atât mai remarcabil cu cât niciunul dintre staliniştii în viaţă din generaţia sa nu pare a avea remuşcări pentru răul pe care l-a făcut României. Când spun asta mă gândesc înainte de toate la Silviu Brucan şi la lipsa de ruşine cu care continuă să mintă – nu tot în paginile „Scânteii”, evident, şi nu preamărindu-l tot pe Stalin.

L-am văzut duminica trecută la Pro Tv-ul d-lui Adrian Sârbu, unul dintre „baronii presei” de la noi (ca să preiau un calificativ foarte exact al lui Gabriel Andreescu). „Profeţind” despre ce şi cum a fost cu criza politică actuală, Brucan a produs în faţa telespectatorilor două neadevăruri crase. Mai întâi, vorbind despre „strategia inteligentă” a Partidului Democrat (pe care cu alte ocazii am apreciat-o şi eu, în contrast cu lipsa de viziune şi de perspicacitate a PNŢCD), profesorul de stalinism a dat o notă maximă d-lui Roman şi companiei sale pentru că în disputa cu ţărăniştii şi-au lăsat, spre deosebire de aceştia, o „marjă de manevră” atunci când au înscris „în comunicatele partidului” (ăsta da cinism!) opţiunea – cu mare priză în opinia publică – pentru menţinerea actualei coaliţii de guvernare. Ideea aceasta a fost însă la fel de prezentă (sper că nu şi la fel de ipocrită) şi în declaraţiile oficiale ale CDR şi PNŢCD (din zilele de 12 şi 13 ianuarie), iar d-l Brucan ştia foarte bine lucrul acesta.

În al doilea rând, aducînd în discuţie comentariile presei internaţionale vizînd criza politică de la noi, Siviu Brucan a invocat, în preamărirea feseniştilor lui Petre Roman, un text apărut în „Le Monde”, făcîndu-se că nu ştie că cea mai mare parte a comentatorilor politici externi a criticat situaţia gravă creată de Partidul Democrat. Cu numai o zi înainte de emisiunea lui Brucan, de pildă, presa din ţară a reprodus un comentariu publicat în „Financial Times”, intitulat „Suferinţele României”, în care lui Petre Roman i se reproşează că prin ceea ce a făcut „a pus ambiţiile personale şi de partid înaintea interesului naţional”.

Încât se pune de la sine întrebarea: la ce şi-o închipui bătrânul stalinist că a servit monologul său penibil şi dezonorant? (Suplimentul Aldine al României libere, 31 ianuarie 1998)


Monologurile unui stalinist, articol publicat in perioada 1990-1998