Valerian Stan
Credo ergo sum
"Mândria împiedică dragostea." 

La porţile Orientului

Decizia recentă a Alianţei Civice de a se autosuspenda din Convenţia Democrată a fost precedată, aşa cum era şi firesc, de o serie întreagă de analize la nivelul forurilor ei statutare. Analizele noastre au vizat între altele şi reacţiile pe care decizia pe care urma s-o luăm le putea produce la nivelul opiniei publice, al simpatizanţilor noştri, la cel al colegilor din CDR şi, desigur, şi la nivelul analiştilor şi comentatorilor politici. Dacă în toate celelalte cazuri evaluările noastre s-au dovedit destul de exacte, în privinţa ultimei categorii am avut, indiscutabil, o surpriză de proporţii. Ea a venit de la o parte din comentatorii politici „de partid”. Am în vedere oameni care după ce au făcut parte pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă din structurile puterii instalate de FSN după 22 decembrie 1989 au înţeles – după mine, în mod corect – că pot servi mai bine cauza de pe platforma de „analişti politici independenţi”. Ei anticipaseră destul de exact şi cu mult înaintea altora că problema imaginii devenise foarte importantă şi că este pe cale să devină – ceea ce între timp s-a şi întâmplat – mai importantă chiar decât realitatea însăşi. În aceste condiţii, a fi ţinut nişte oameni destul de dotaţi intelectual ca Silviu Brucan, Dorel Şandor sau Vladimir Pasti prin nu ştiu ce structuri ministeriale ale Partidului Democrat sau ale PDSR ar fi fost, evident, o mare greşeală. Care nu a fost făcută.

 

Prezenţa lor masivă în presă (mai ales la televiziuni) se dovedeşte a fi astăzi, iată, foarte persuasivă şi foarte utilă cauzei. Abilitatea cu care ei îşi ţin pledoariile, suprapusă peste o memorie publică destul de scurtă – câţi dintre noi ne mai aducem aminte astăzi, de pildă, că cei trei au fost consilierii cei mai importanţi ai lui Ion Iliescu şi Petre Roman în perioada în care puterea fesenistă se „implementa” în România? – le permite să treacă cu destul de mare uşurinţă drept nişte oameni obiectivi, echidistanţi politic, aşadar nişte „analişti politici independenţi”. Cuvântul lor, necontestat de nimeni, capătă în ochii omului de rând o greutate din ce în ce mai mare. Aşa se face că judecăţile plescăite teatral ale lui Brucan şi notele pe care el le dă sptămânal lumii politice, cu aerul că împarte justiţia divină, fac, pe un post de televiziune „cu bătaie lungă”, o campanie electorală de o eficienţă deosebită. În care uneori nici măcar „corigenţii” d-lui Brucan – mereu aceeaşi, veţi observa – nu văd altceva decât un examen în care, ca oriunde la şcoală, nu-i aşa, nu se pot da numai 9 şi 10. Iar dacă uneori nedreptatea e izbitoare, mai nimeni nu vede în ea decât capriciile simpaticului profesor, şi nicidecum o manipulare imensă.

 

Şi totuşi, să revin la surpriza pe care spun că mi-au făcut-o domnii analişti.

 

Mai întâi trebuie reamintit că toţi, fără excepţie, au fost de-a lungul anilor adversarii cei mai neîmpăcaţi ai Convenţiei Democrate şi ai liderilor ei, inclusiv ai preşedintelui Constantinescu. Pentru ei Convenţia era o formă fără fond, un uriaş cu picioare de lut, un amestec împotriva naturii, fără niciun viitor, de partide cu ideologii diferite şi organizaţii civice şamd. Ei au apaludat de fiecare dată cu entuziasm orice acţiune care a afectat unitatea Convenţiei, orice partid care părăsea Convenţia. Şi dintr-o dată, brusc, în aprilie 1998, când Alianţa Civică a hotărât să părăsească CDR (cel puţin pentru o perioadă de timp), analiştii noştri au dezlănţuit un atac furibund împotriva ei, deplângînd decizia luată şi faptul că ea a afectat Convenţia Democrată şi pe preşedintele Constantinescu. N-o să insist asupra motivaţiilor reale ale acestui comportament straniu (la prima vedere). Voi spune numai că nu mi se pare exclus ca el să fi fost determinat de aceea că, prin gestul său, Alianţa Civică a făcut de fapt – fără să fi urmărit anume acest lucru – şi o mişcare tactică foarte bună, de natură să strice calculele politice pe care domnii analişti şi clienţii lor şi le făcuseră deja.

 

Mă voi opri pe scurt în schimb asupra reproşului principal pe care analiştii cei independenţi l-au făcut Alianţei Civice şi pe care constat că l-au preluat şi câţiva lideri de opinie în legătură cu a căror bună-credinţă nu am niciun motiv să mă îndoiesc. Alianţa Civică practică – au spus criticii ei – un fundamentalism moral. Morala şi politica nu pot coexista, numai comuniştii au avut pretenţia că introduc rigorile morale în politică, au continuat alţii (inclusiv un consilier prezidenţial care se pare că îşi imaginează că dacă ştie pe dinafară ce a făcut Mihai Viteazul poate să şi facă ce a făcut el).

 

Mai întâi e de spus că atunci când şi-a definit propriile rosturi, Alianţa Civică nu s-a raportat (nici în documentele ei constitutive şi nici în discursul şi acţiunea sa) la criteriile „clasice” ale moralităţii, acelea care ţin de idealul omului de a trăi în armonie cu legea divină. Asta se fac că nu înţeleg criticii Alianţei Civice când îi reproşează – aşa cum au făcut-o, mai în glumă, mai în serios, până şi admirabilii umorişti de la „Academia Caţavencu” – că le-ar „cere politicienilor să fie sfinţi”. Când are în vedere comportamentul omului politic, Alianţa Civică îl pune în legătură nu cu legea divină, ci cu legile şi cu regulile sociale. Alianţa Civică nu a cerut politicienilor – cel puţin până acum şi cel puţin după ştiinţa mea – să înveţe pe dinafară şi să respecte Decalogul, ci a repetat şi va continua să repete ce se spune de sute de ani, anume că într-o societate nu există libertate dacu nu există legi sau dacă cineva se situează deasupra legilor. Iar a face legi şi a veghea ca ele să fie respectate, şi ca nimeni să nu fie deasupra lor (nici chiar ei înşişi!), este obligaţia principală a oamenilor politici.

 

Am pledat şi eu şi colegii mei din AC, ani de-a rândul, pentru adoptarea unor legi importante pentru comportamentul demnitarilor şi funcţionarului public. Au trecut aproape şapte ani de la adoptarea Constituţiei şi la noi nu există, aşa cum cere Legea fundamentală, Statutul funcţionarilor publici şi Legea responsabilităţii ministeriale. Înseamnă că eşti fundamentalist moral dacă reproşezi oamenilor noştri politici lucrul acesta?

 

Pentru ca să-l înlăture pe premierul Ciorbea, aproape toate partidele parlamentare s-au solidarizat pe „argumentul” partidului d-lui Roman, al pretinsei responsabilităţi pentru ritmul prea lent până atunci al reformelor. După înlăturarea lui Victor Ciorbea, însă, majoritatea covârşitoare a miniştrilor din vechiul cabinet au fost reconfirmaţi de acelaşi Parlament, care astfel a ignorat pur şi simplu textul constituţional potrivit căruia „Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului”. Felul în care Victor Ciorbea a fost înlăturat (inclusiv cu concursul preşedintelui şi al partidelor din CDR, care una votau seara şi alta făceau dimineaţa) nu numai că a eludat procedurile parlamentare dar a fost de natură să pună în discuţie până şi încrederea populaţiei în regulile democratice constituţionale.

 

Alianţa Civică a luat în serios articolul 16 din Constituţie, conform căruia cetăţenii sunt egali în drepturi, „fără privilegii şi fără discriminări” şi a cerut renunţarea la sutele de vile şi locuri de odihnă pentru demnitari, al căror regim este deseori mai abuziv ca în anii domniei nomenclaturii comuniste. În „marea familie euro-atlantică în care vrem să ne integrăm” lucrurile acestea nu există. După cum nu există impunitatea absolută pe care imunitatea parlamentară o asigură legiuitorilor noştri.

 

Nu am fost şi voi continua să nu fiu de acord cu preşedintele ţării atunci când, depăşindu-şi prerogativele constituţionale, va inspira sau se va pronunţa în legătură cu nu ştiu ce iniţiativă legislativă. Sau: cum poţi să aplauzi astăzi, când se face atâta caz de transparenţa administraţiei, că în România operează încă Legea secretului de stat a lui Ceauşescu iar o informaţie este publică sau nu după cum este sau nu confortabilă nu ştiu cărui ministru sau nu ştiu cărui partid? Sau: s-a dovedit că prin acte abuzive înalţi demnitari ai statului şi-au atribuit lor, rudelor şi prietenilor lor vile de lux şi mari suprafeţe de terenuri. Nu numai că nimeni nu răspunde pentru ceea ce a făcut şi nimeni nu se gândeşte că ar trebui restabilită legalitatea, dar sunt îndepărtaţi din funcţii tocmai cei care, în temeiul atribuţiilor lor legale, constată aceste lucruri. Unde altundeva într-o lume normală („în mare familie euro-atlantică în care...”) sunt de imaginat asemenea lucruri?

 

Alianţa Civică a părăsit CDR nu pentru că colegii noştri – vorba cuiva – nu-şi iubeau nevestele (încălcînd a nu ştiu câta poruncă biblică, şi pentru că prin asta nu erau sfinţi), ci pentru un motiv infinit mai puţin grav, acela că, prin nefuncţionarea luni în şir a Convenţiei, înţelegerea pe care o făcusem împreună atunci când am semnat Protocolul de funcţionare a acestei coaliţii nu mai era respectată. Şi pentru că noi am crezut şi continuăm să credem că până şi în parteneriatul politic cuvântul dat şi înţelegerile făcute ar trebui respectate, ne-am retras.

 

Este gestul AC unul „moral”, „fundamentalist-moral”? Sunt pretenţiile Alianţei Civice, cele câteva despre care am vorbit aici, rigori morale, fundamentaliste? De fapt, aceste rigori sunt morale sau ţin pur şi simplu de normalitatea actului de administraţie şi a comportamentului public al omului politic? Stau lucrurile cu mult altfel în lumea civilizată? Nu cred. În sfârşit, poate ar mai trebui spus un lucru: dacă ar fi să judecăm şi numai din punct de vedere formal, în ce măsură o organizaţie precum AC este îndreptăţită să se pronunţe asupra unor chestiuni de natura celor discutate aici, răspunsul poate fi găsit parcurgînd capitolul „Scopurile Alianţei Civice” din Statutul în baza căruia asociaţia a fost autorizată de justiţie să se organizeze şi să funcţioneze.

 

P.S. Nu m-am oprit deloc asupra acuzei (singulară, este adevărat) că Alianţa Civică ar promova „purificarea morală prin demascări, dezgoliri ale trecutului şi răzbunări” pentru că o cred pur şi simplu neserioasă. Dacă altcineva în afara lui Vladimir Pasti crede altceva, aş putea reveni. (România liberă, 30 mai 1998)


La porţile Orientului, articol publicat in perioada 1990-1998