Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

Despre ţărănişti şi nu numai

În legătură cu simpozionul organizat de curând de PNŢCD s-a spus deja – şi de bine, şi de rău – cam tot ce era de spus. Cu toate acestea, cu riscul de a mai repeta şi câte ceva din ceea ce s-a mai spus, aş vrea să mă opresc asupra câtorva chestiuni.

Înainte de toate, şi eu cred că dialogul iniţiat de organizatorii simpozionului are o importanţă specială. Unul din principalele partide de la noi, cu responsabilităţi de guvernare importante, şi-a asumat, iată, într-un cadru public şi informal, o dezbatere a problemelor sale; de care depinde într-o bună măsură, dintr-o imanenţă a contextului, rezolvarea multora dintre problemele actuale ale societăţii româneşti. Faptul că de la discuţie a lipsit, chiar şi „nemotivat”, o parte a fruntaşilor partidului sau că replicile tăioase ale unora dintre cei prezenţi au tulburat consensul sălii nu reprezintă în sine nimic neobişnuit şi primejdios. Dimpotrivă, mie mi se pare că faptul acesta poate să indice o mentalitate promiţătoare, pe care te-ai fi aşteptat s-o întâlneşti mai degrabă la partidele (auto)proclamate „moderne şi dinamice”.

Aşadar, eu cred că, în primul rând ca metodă la fosta sală ARLUS s-a întâmplat un lucru important. Un lucru care înainte de orice ar putea avea consecinţe dintre cele mai pozitive asupra celui mai important partid de guvernământ din România. Asta, însă, în opinia mea, cu câteva condiţii.

M
ai întâi, aşa cum a semnalat şi fostul premier Victor Ciorbea, este nevoie ca partidul „să se clarifice politic şi să se reorganizeze funcţional”. Asta înseamnă inventarierea şi soluţionarea unui număr foarte mare de probleme, începînd cu doctrina partidului, continuînd cu statutul lui (aprofundate şi puse în acord cu realitatea locului pe care partidul îl ocupă azi) şi sfârşind cu înfiinţarea unui serviciu adecvat de „public relations” sau cu organizarea şi coordonarea ultimei filiale săteşti. Aşa cum îl cunosc eu pe d-l Ciorbea, am suficiente motive să cred că înţelege foarte exact ce înseamnă „organizarea” unui partid precum PNŢCD şi ce responsabilităţi îşi asumă chiar şi numai enunţînd acest imperativ. Este nevoie în acelaşi timp de o evaluare cât mai cuprinzătoare şi mai exactă a ceea ce s-a întâmplat în partid, cu doesebire după noiembrie 1996. Trebuie răspuns la întrebări la care pe timpul simpozionului nimeni nu pare a-şi fi propus (şi parţial este de înţeles) să răspundă. Nu au existat referiri, de pildă, la prea desele momente în care, lipsit de o strategie clară şi coerentă, partidul a bâjbâit pur şi simplu în chestiuni importante ale guvernării şi în relaţiile cu partenerii de la guvernare. Nimeni nu a răspuns nimic reproşurilor făcute partidului cu privire la criteriile, deseori altele decât cele de competenţă şi corectitudine, după care au fost făcute numirile în noua administraţie. În sensul acesta continuu să nu înţeleg de ce de multe ori s-au căutat justificări invocîndu-se „lipsa specialiştilor”, deşi în registrele partidului, ştiu bine lucrul acesta, mii de oameni valoroşi „îşi aduc aportul” doar plătind lunar, reglementar şi anonim, o cotizaţie de câteva mii de lei. Nimeni nu a explicat nici de ce imaginea publică a partidului (o chestiune relativ meschină, desigur, în economia interesului general, dar cu rostul ei pentru un partid chemat să joace rolul pe care îl joacă azi PNŢCD) a fost ignorată până acum aproape cu desăvârşire.

Aici aş face o paranteză şi aş spune că, de fapt, intervenţia d-lui Dejeu pe această temă a constituit într-un anumit sens o „explicaţie”. Liderul ţărănist nu a ezitat să-şi declare public nemulţumirea (care mă tem că e nu doar a sa) că presa „nu este la mâna partidului”. Continuînd paranteza vreau să mai spun două lucruri. Primul, că o asemenea viziune, în termenii în care a exprimat-o d-l Dejeu, ar trebui să fie cu totul străină unui partid ca PNŢCD (care, istoric fiind, ar trebui să se consoleze barem cu gândul că la noi gazetele au înjurat dintotdeauna guvernul şi tot ele ne-au adus şi vestea neagră că escadra bulgară a bombardat Constanţa). Al doilea lucru pe care vreau să-l spun este că îndată ce resping asemenea idiosincrazii mă văd şi eu silit să recunosc că în ultimul timp şi la noi chestiunea dentologiei ziaristice devine, totuşi, din ce în ce mai delicată. Nu vreau să insist aici, însă cred că intervenţiilor destul de rare de până acum pe această temă serioasă (mai mult ale revistei 22, şi în special ale lui Gabriel Andreescu) ar trebui să se alăture alţi intelectuali şi lideri de opinie. Pentru că eu cred că, în democraţie, o presă care ajunge să răspundă în mod excesiv la „stimuli economici” poate deveni la fel de pernicioasă ca una controlată politic în dictaturi.

Revenind la condiţiile pe care eu le văd necesare pentru ca dezbaterea iniţiată de conducerea PNŢCD să devină un moment important pentru evoluţia viitoare a lucrurilor, mi se par strict necesare stabilirea şi respectarea regulilor în partid. Am în vedere, de exemplu, că în partid nu există reguli cu privire la iniţiativele legislative pe care le pot avea şi promova parlamentarii proprii. O asemenea lacună a făcut posibilă, reamintesc, intervenţii care au pus deseori conducerea partidului în faţa faptului împlinit, obligînd-o când la explicaţii „diplomatice” când la dezavuări explicite. Vezi iniţiativa intempestivă a d-lui Dudu Ionescu de amnistiere a faptelor de la revoluţie. Sau încercările senatorului Moisin de a promova proiecte pentru interzicerea avortului şi agravarea pedepselor împotriva homosexualilor, pentru care partidul a fost silit să dea explicaţii care nu l-au avantajat deloc. Ultimul caz, de altfel, nu este doar un exemplu că regulile nu există şi metoda e deficitară, ci şi unul de lipsă a clarificărilor doctrinare în partid. În context, insistînd, eu cred că reprezentanţii PNŢCD trebuie să-şi acomodeze convingerile şi emoţiile proprii cu standardele lumii în care tind să-şi integreze ţara. Este păcat că doar arareori ei par interesaţi să afle argumentele teologice, ştiinţifice etc în baza cărora coreligionarii lor de mare prestigiu şi succes, creştin-democraţii europeni, au proclamat de mult viaţa intimă, de familie şi privată sacrosanctă, unul din drepturile fundamentale ale omului.

În altă ordine de idei, mai cred că dialogul iniţiat de simpozionul din 6 iunie trebuie să continue. Pentru asta este nevoie ca resentimentele dintre grupările din partid să fie tratate cu maximă atenţie. Într-un moment cu o miză atât de apăsătoare ca cea sub care se află acum partidul, orgoliile şi frustrările pot scăpa de sub control. Biroului de Coordonare, Conducere şi Control cred că îi revine obligaţia să asigure condiţii pentru o dezbatere democratică în care să conteze şi valoarea, pertinenţa şi capacitatea persuasivă a ideilor şi argumentelor şi nu numai, de exemplu, vechimea în partid. Îmi aduc aminte, în legătură cu asta, că în urmă cu câteva luni unul din liderii cei mai importanţi ai partidului făcea un titlu de glorie din vechimea („post-decembristă”) în partid şi din faptul că personalităţi publice importante ca Ion Caramitru şi Ilie Şerbănescu ar fi urmat să devină membri ai PNŢCD doar după un îndelungat stagiu de aşteptare pacientă. Dacă, pe lângă asta, presa din zilele trecute a consemnat cu exactitate opiniile d-nei deputat PNŢCD Biriş, după care fostul premer Ciorbea nu ar avea căderea să vorbească în partid despre cinste şi moralitate doar pentru că „nu are decât doi ani vechime”, personal încep să am tot mai multe nelinişti.

În sfârşit, cred că preocuparea pentru reorganizarea partidului nu poate fi despărţită de efortul pentru susţinerea actualului Guvern. Fără discuţie, PNŢCD are motive să nu fie foarte mulţumit de guvernarea la care participă. Însă până acum nimeni nu a adus, şi deocamdată nici nu ştiu dacă pot fi aduse, suficiente argumente pentru ca partidul să se retragă de la guvernare. De aceea, punerea în discuţie, sub o formă sau alta (chiar şi numai în dezbateri colocviale) a sprijinului pentru Cabinetul Vasile mi se pare contraproductivă. După cum contraproductivă mi se pare şi îngrijorarea, excesivă şi exprimată public, în legătură cu ce a câştigat sau nu a câştigat, cu ce a pierdut sau cu ce nu a pierdut partidul din participarea la guvernare. Dincolo de faptul că în perioade ca cea prin care trece acum România regula este că pe termen scurt partidele mai mult pierd decât câştigă la guvernare, ar mai trebui spus şi că o atare viziune venită din partea celui mai important partid de la noi poate avea o semnificaţie indezirabilă pentru o clasă politică ce şi aşa pare să nu exceleze prin generozitatea faţă de binele public.

P.S. „Clarificările” şi „reorganizarea” PNŢCD ar putea să facă imposibil în viitor amestecul în deciziile partidului. Tema „indicaţiilor preţioase” date partidului de „o înaltă instituţie în stat”, semnalată de fostul premier, pare a fi trecut neobservată. (Într-un fel poate că până la urmă e mai bine că s-a întâmplat aşa.) Perpetuarea unor asemenea stări de lucruri (vecină cu manipularea, în fond) mie mi se pare de neacceptat pentru un partid cu istoria şi responsabilităţile actuale ale PNŢCD. (România liberă, 17 iunie 1998)


Despre ţărănişti şi nu numai, articol publicat in perioada 1990-1998