Valerian Stan
Credo ergo sum
"Mândria împiedică dragostea." 

Promisiuni şi bilanţuri

Cineva observa de curând, foarte inspirat, că alegerile se câştigă mai mult cu promisiuni decât cu bilanţuri. Aşa se va întâmpla, cu siguranţă, şi la alegerile care vin. Şi în ultimă instanţă poate că nici nu-i rău că este aşa. Singura problemă care mi se pare că trebuie să se pună este aceea ca oamenii să se poată apăra de tendinţa politicienilor – universală şi etern ireprimabilă – de a obţine voturi prin orice mijloace. De aceea, cred, este dreptul tuturor celor cărora li se cere votul să ştie de ce, de plidă, în toţi anii de după revoluţie, nivelul lor de viaţă s-a degradat încontinuu, până astăzi chiar.

Oricâtă bunăvoinţă ar avea cei care le gestionează, multe din datele oficiale nu pot să ascundă realitatea. Doi indicatori mi se par cât se poate de relevanţi, din păcate prin gravitatea lor, pentru ceea ce spun: natalitatea şi mortalitatea în anii de după revoluţie.

Din anul 1990, când se situa la 13,6 naşteri la mia de locuitori, natalitatea a scăzut continuu, până la 10,4 la mie în 1999.

Explicaţiile principale ale acestei evoluţii ţin, indiscutabil, de dregradarea standardului material al populaţiei. Aceleaşi cauze sunt răspunzătoare, în principal, şi de creşterea mortalităţii de la 10,6 decese la mia de locuitori în 1990 la 12 la mie în 1998 şi 1999. (Dacă în 1990 s-au înregistrat 247.000 de decese, în 1998 numărul lor s-a ridicat la 269.000.) Dar poate că cel mai semnificativ lucru este că mortalitatea din deceniul 1990-1999 a fost mai mare chiar şi decât în deceniul 1980-1989, când „nivelul de trai” ajunsese la cotele cele mai dramatice şi mai aberante ale perioadei comuniste. În anul 1986, ca să dau numai un exemplu, mortalitatea fusese de 10,6 la mie, iar un deceniu mai târziu, în 1996, la 12,7 la mie. În sfârşit, pentru a mă opri aici cu aceste cifre, trebuie notată şi o altă constatare, oficială, referitoare la anul 1999 (ultimul pentru care s-au făcut analize definitive): „În principal din cauza resurselor bugetare insuficiente, a slabei dotări materiale şi a calităţii necorespunzătoare a îngrijirii medicale, în anul 1999 s-au înregistrat peste 42.000 de decese care puteau fi evitate”.

În fiecare din anii de după revoluţie, absolut toţi responsabilii guvernamentali au anuţat că peste trei sau şase luni – sau, în orice caz, nu mai târziu de un an – românii vor începe să simtă o ameliorare a nivelului lor de viaţă. Se fac, peste numai câteva săptămâni, 11 ani de la revoluţie şi lucrul acesta nu s-a întâmplat. Optimismul d-lui Isărescu, intrat şi el de câteva luni în campanie electorală, pare să nu contamineze pe nimeni. Certitudinile privind „creşterea economică sănătoasă” sunt, în cazul cel mai bun, un optimism excesiv. Inflaţia anuală tinde mai nou către 50%, ceea ce este totuşi altceva decât a promis Guvernul actual la învestire: 27%. Cel puţin până în acest moment deficitul comercial este şi el mai mare decât cel de anul trecut. Investiţiile străine pe care România le-a atras în zece ani sunt la nivelul celor din Polonia, de pildă, din doar nouă luni. După 1996, nivelul lor a scăzut constant şi foarte sever, în luna iulie anul acesta totalizînd o valoare efectiv alarmantă – 3,2 milioane de dolari. Gravele probleme ale sistemului bancar de stat au lipsit reforma economică de un element care putea să fie important pentru succesul său. Întârzierea privatizării, mai ales în anii PDSR – din cauze ţinînd de logica, iniţială, a lui „nu ne vindem ţara”, de ezitările guvernanţilor sau de interesele politicienilor – a produs şi continuă să producă consecinţe dintre cele mai serioase.

Mă număr printre cei care ştiu că superlativele şi certitudinile în alb şi negru sunt cele mai riscante. Cu toate acestea îndrăznesc să afirm cu toată convingerea că cele mai rele trei lucruri care s-au întâmplat după revoluţie au fost întârzierea privatizării, neglijarea agriculturii şi turismului şi corupţia din administraţia publică.

Fără ca măcar să caute explicaţii pentru situaţia de astăzi, politicienii sunt cât se poate de preocupaţi să găsească formule magice pentru promisiunile lor. D-l Petre Roman ne promite că din vară vom călători în Occident fără vize şi că, dacă va fi ales, va fi neîndurător cu corupţia. Analizele pe anii 1999 şi 2000 ale organizaţiei Transparency International situează România pe locuri deloc onorabile în clasamentele internaţionale ale corupţiei: 17 din 90 de ţări (stau mai bine decât noi, uneori la distanţe mari, ţări precum Columbia, Belarus, Ghana, Etiopia, Namibia, Botswana etc).

Corupţia este una din cauzele principale pentru care investitorii au ocolit şi ocolesc România. Ce crede, oare, d-l Roman despre concetăţenii săi atunci când, după mai bine de un deceniu de prezenţă neîntreruptă în prim-planul vieţii politice, le promite că dacă îl vor alege încă o dată va fi necruţător cu corupţia? Dar nu cumva problemele au început, după revoluţie, chiar cu abuzurile în împărţirea de vile şi terenuri la cei care luaseră de câteva luni puterea, la camarazii lor şi la tot felul de „oameni de afaceri”? Nu în timpul Guvernului d-lui Roman şi al mandatului d-lui Băsescu bună parte a flotei maritime a dispărut? Deşi în urmă cu câteva luni, când încă mai era ministru, o hotărâre judecătorească irevocabilă şi definitivă îl obliga să repună pe post un funcţionar ministerial pe care îl dăduse abuziv afară, d-l Băsescu a refuzat categoric să se conformeze. Nu un astfel de dispreţ faţă de lege şi autoritatea judecătorească – nemaiîntâlnit într-o lume normală – dă tonul bunului plac şi corupţiei în administraţie?

Sesizându-l în legătură cu unele din faptele care îl priveau pe fostul prim-ministru, Parchetul general decidea, în urmă cu doi sau trei ani, cu aerul că vrea să facă o glumă bună, că documentele privitoare la acele fapte... dispăruseră din arhive. Dacă va fi ales, promite d-l Roman să-i sancţioneze pe cei care au umblat în arhive? (Cotidianul, 9 octombrie 2000 şi Lumea liberă, 14 octombrie 2000)


Promisiuni şi bilanţuri, articol publicat in anul 2000