Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

Drepturi şi obligaţii

Invitat recent la o discuţie la Grupul pentru Dialog Social, d-l Mugur Isărescu, fost guvenator al Băncii Naţionale timp de un deceniu, a insistat foarte tare pe ideea că nu are absolut nicio legătură cu prăbuşirea atâtor bănci şi cu prejudiciile imense cauzate interesului public: „În privinţa obligaţiilor de supraveghere a băncilor de către Banca Naţională” – a spus el – „percepţia a fost şi este în continuare că supravegherea înseamnă un fel de control. Lumea nu a înţeles că noi nu am condus nicio bancă comercială. Nu aveam dreptul să mă bag peste ele. Nu ştiu dacă mă credeţi dar la Bancorex nu am fost niciodată şi nu este bine să mă duc acolo, să intru în clădire. Îi chemam la Bancă pe cei de acolo. În clădirea cea nouă am ajuns după ce s-au prăbuşit”.

Iată însă ce spune Statutul Băncii Naţionale, Legea 101/1998, după care această bancă este organizată şi funcţionează. La capitolul V – Supravegherea funcţionării sistemului bancar: „Banca Naţională este împuternicită să controleze şi să verifice, pe baza rapoartelor primite şi” – atenţie! – „prin inspecţii la faţa locului, registrele, conturile şi orice alte documente ale băncilor autorizate, pe care le consideră necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor sale de supraveghere.”

Legea bancară este şi ea la fel de explicită (articolul 67): „Inspecţiile la sediul băncilor se efectuează de către personalul Băncii Naţionale împuternicit în acest sens, sau de către auditorii independenţi numiţi de BNR.”

 

 Mulţi ani la rând, neregulile de la Bancorex şi de la celelalte bănci au fost de largă notorietate şi ar fi putut fi evitate, măcar în parte, iar d-l Isărescu ne spune acum că, de fapt, am înţeles noi greşit, că spuravegherea nu înseamnă control şi că nu avea dreptul „să se bage peste bănci”. Felul în care el se derobează de orice răspundere pentru grozăviile din sistemul bancar – „am fost la ei doar după ce s-au prăbuşit” – explică nu doar ce s-a întâmplat până acum dar şi ce ar mai putea urma încă, atât timp cât lipsa de responsabilitate îşi face loc la niveluri atât de înalte. Şi totuşi, intrat în campania electorală, d-l Isărescu este beneficiarul unei susţineri, inclusiv din zona societăţii civile, pe cât de semnificativă pe atât de suprinzătoare, ale căre explicaţii nu este exclus să stea – cum sunt deja semne – şi în numărul şi consistenţa sponsorizărilor pe care fostul guvernator le-a făcut din banul public.

Repet un lucru pe care l-am mai spus nu demult: în opinia mea, o parte a responsabilităţii pentru ceea ce s-a întâmplat revine societăţii civile. Spunînd aceasta, nu pot să uit, desigur – şi nimeni nu poate să facă asta – contribuţia pe care societatea civilă a adus-o până în 1996 la efortul comun de repunere în normalitate a societăţii româneşti. Şi totuşi, organizaţiile civice militante politic – am în vedere în primul rând pe cele asociate tradiţional Convenţiei Democrate – nu au mai reuşit după 1996, după ce colegii şi prietenii lor au ajuns la guvernare, să fie la fel de consecvente cu definiţia şi principiile proprii ca până atunci. În urmă cu patru ani ele îşi asumau un număr de obiective foarte ambiţioase ale prezenţei în continuare în viaţa politică românească. Multe din ideile de atunci au fost însă abandonate, iar noii demnitari şi funcţionari publici au fost, în acelaşi timp, direct sau prin membrii familiilor lor, oameni de afaceri. Care nu aveau cum să nu amestece banul public cu cel privat. Cerinţa ca demnitarii şi funcţionarii publici să nu facă parte din adunările generale ale acţionarilor (AGA) şi consilile de administraţie (CA) de stat a fost şi ea uitată (uneori chiar de oameni aparţinînd organizaţiilor respective). Demnitarii susţinuţi de aceste organizaţii, sau chiar membri ai lor, şi-au stabilit salarii de 20 sau 30 de ori mai mari decât salariul mediu pe economie, deşi liderii civici anunţau că se vor bate pentru cumpătare şi un comportament decent. După alegeri, însă, ele au părut să nu aibă vreo problemă nici chiar cu salariile de ordinul sutelor de milioane de lei pe lună – ca al fostului guvernator al BNR – candidatul lor, acum, la Preşedinţie. În anii în care partidul condus de d-l Iliescu începea să facă din corupţie un mod de a guverna – este corect ca şi lucrurile acestea să fie ţinute în minte – liderii civici organizau mitinguri la care reuşeau să mobilizeze zeci de mii de oameni. Astăzi, însă, se dovedeşte că unităţile lor de măsură au fost diferite, după cum unii din înalţii funcţionari publici, implicaţi în cazuri de corupţie, erau „de-ai noştri” iar alţii „de-ai lor”.

În ultimii patru ani, presa a scris aproape în fiecare zi despre nereguli dintre cele mai serioase în care au fost implicaţi oameni de la vârful puterii fără ca vocea societăţii civile se se mai facă auzită ca în anii din urmă. Tăcerea liderilor societăţii civileîn faţa marilor fraude de la bănci, faţă de implicarea CEC în afacerea FNI, şi a atâtor alte lucruri grave, are în ea ceva mult mai neclar decât aceea a oamenilor politici. Apropo de lucruri neclare: în urmă cu câteva luni, „sub înaltul patronaj al preşedintelui României, d-l Constantinescu”, un cunoscut om de cultură şi senator CDR [Alexandru Paleologu] a primit drept premiu – cum s-a spus, „pentru excelenţă în cultură” – suma de mai bine de un miliard de lei. Astăzi se dovedeşte că foarte generosul sponsor al premiului şi al festivităţilor prezidenţiale – Sorin Ovidiu Vântu – este artizanul marii înşelătorii FNI.

Iată, deci, o imagine nu foarte optimistă. Cu siguranţă mai puţin optimistă decât realitatea, de vreme ce, în ceea ce am spus, din motivele arătate la început, m-am oprit mai mult asupra a ceea ce trebuie corectat decât a ceea ce este bine. Şi totuşi, eu cred că lucrurile ar putea să se îmbunătăţească. Asta va depinde însă în mare măsură de felul în care forţele politice vor înţelege că ceva trebuie să se schimbe în mod esenţial în acţiunea lor. Privatizarea, situaţia din agricultură, corupţia – de pildă – sunt chestiuni care trebuie să-şi găsească cât mai curând rezolvările amânate atâţia ani; rezolvări deloc savante şi accesibile, vezi Doamne, doar marii înţelepciuni a aşa zişilor mari tehnocraţi. Pentru că, cel puţin pentru moment, societatea pare să nu aibă resursele pentru o destul de necesară primenire a actualei clase politice, aceasta va primi probabil, fatalmente, mandatul să gestioneze în continuare treburile publice. Cred însă că este esenţial ca oamenii politici să înţeleagă, în sfârşit, între multe altele, că optînd, împreună cu cei pe care îi reprezintă, pentru integrarea în lumea liberă, ţara lor se află într-o competiţie dură – dar absolut obligatorie – pe care ei nu au voie s-o trateze cu detaşarea şi lipsa de diligenţă a conducătorilor ţărilor autarhice, care preferă izolaţionismul mai ales pentru a-şi prezerva poziţiile şi privilegiile. După cum cred că aproape la fel de important este ca oamenii politici – oameni şi ei, şi nu îngeri, înţelege oricine – să reuşească să pună într-un echilibru mai decent şi mai funcţional interesele proprii cu cele generale. (Lumea liberă, 21 octombrie 2000)


Drepturi şi obligaţii, articol publicat in anul 2000