Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Tara, pe cont propriu

M-am intalnit intamplator zilele trecute cu un domn pe care, in urma cu mai bine de un an, pe cand ma aflam la conducerea Departamentului de Control al Guvernului, il primisem, cum imi ceruse, "in audienta". Problema lui era ca nici guvernarea de dupa 1996 - cu care, tinuse sa-mi spuna, "votase" - nu a facut nimic pentru restituirea caselor nationalizate; domnul care ma vizita era el insusi mostenitorul unui imobil cu doua apartamente in centrul Capitalei, in a carui posesie fusese impiedicat in mod sistematic sa intre dupa revolutie. Cazul era complicat, ca mai toate cazurile de genul acesta, iar competenta solutionarii lui apartinea exclusiv instantelor de judecata. L-am convins pe interlocutorul meu de acest lucru si, la randul meu, am fost de acord la despartire cu observatia lui ca in justitie lucrurile vor merge in continuare greu atata timp cat problema nu-si va gasi o rezolvare legislativa adecvata - "ca aceea promisa in campania electorala", a insistat el.

Acum, fostul meu petitionar ma informa ca "isi rezolvase situatia". "Pe cont propriu, m-am inteles cu chiriasii", mi-a spus el. In aranjamentul la care ajunsese cu chiriasii "lasase de la el", pentru ca in justitie, se convinsese deja, "e un adevarat calvar".

Intalnirea m-a facut sa inteleg, brusc, ca de fapt si pana atunci cunoscusem destui oameni care intr-un fel sau altul isi rezolvasera situatia tot "pe cont propriu". Stiu ingineri si muncitori care au renuntat de buna voie la "locurile de munca" din intreprinderile de stat - facandu-si singuri un alt rost - cu mult inainte ca FPS-ul sau nu stiu care guvern sa ajunga sa constate falimentul intreprinderilor lor. Plecarea, "la cerere", a multora dintre muncitorii si specialistii din lAS-uri (ramase pe mana sefilor lor, care inca mai au cate ceva de furat) este si ea o realitate pe care o stiu bine. Si care va grabi falimentul inevitabil al proprietatii de stat, privatizarea a ceea ce va mai fi ramas de privatizat si intrarea in normalitate - tarzie si cu pierderi mari, este adevarat - a acestui sector. Merg deseori prin tara si vad cum in multe locuri satele incep sa reinvie, chiar daca dupa revolutie grija guvernantilor pentru ele a fost mai mult electorala. Dupa cum sunt semne ca pana la urma lucrurile ar putea sa porneasca de la sine si in domeniul economic, de vreme ce legile economiei libere, desi sabotate uneori de coruptie si de o legislatie lacunara si incoerenta, nu sunt totusi interzise expresis verbis. Ori lucrul acesta are importanta lui pentru cei care cred ca destinele lor sunt in afara oricaror strategii guvernamentale.

Refacerea societatii civile reuseste si ea sa compenseze intr-o anumita masura dificultatile pe care clasa politica dovedeste ca le are in acesti ani in gestionarea responsabila a intereselor tarii. Organizatiile neguvernamentale si presa au prevenit ori au atenuat destule derapaje de la regulile statului de drept. Efortul presei si al organizatiilor neguvemamentale, si nu o atitudine esential schimbata a autoritatilor, explica, de exemplu, faptul ca in ultimii ani situatia drepturilor omului a evoluat - in masura in care a evoluat, desigur, timid si contradictoriu. Dupa cum cred, pentru a incheia, ca optiunea masiva a romanilor pentru integrarea in comunitatea democratica (in "Occidentul cinic", ca sa-l citez pe unul dintre alesii lor) nu trebuie pusa neparat pe seama faptului ca oamenii nostri politici ar fi foarte persuasivi in legatura cu marile teme ale "interesului national". (Cotidianul, 14 decembrie 1998)


Tara, pe cont propriu, articol publicat in perioada 1990-1998