Valerian Stan
Credo ergo sum
"Mândria împiedică dragostea." 

Trădarea – o fatalitate istorică a neamului românesc?

Este de o cvasiunanimă recunoaştere faptul că dezastrul naţional al ultimelor patru decenii îl datorăm în bună parte, imperialismului sovietic. Tancurile lui au impus şi la noi una din tre cele mai crude rînduieli sociale: dictatura comunistă (în acele condiţii nu vedem cum ne-am fi putut sustrage). La fel de adevărat este însă şi că statornicirea oribilului sistem a fost făcută cu complicitatea acelora dintre compatrioţii noştri, care, sfidînd interesele propriului popor, s-au învoit, în beneficiul personal, la o condamnabilă cîrdăşie cu invadatorul comunist.

Pecetluiau atunci, dintre ai noştri, cumplitul acord: Gheorghiu Dej, Alexandru Bîrlădeanu, Petru Groza. Un pact pe care în decembrie 1989 l-am crezut, ni l-am dorit, desfăcut pentru vecie. Ne legitimam de altfel speranţa – ca nimeni alţii dintre supuşii imperiului roşu – cu martiriul sutelor de tineri.

Cel mai grav este însă că se găsesc iarăşi printre noi – „dintre noi, pentru noi” – cei care să pună semnătura pe un „nou acord cu marele vecin şi prieten”, plănuit în aceste zile în subteranele politicianismului românesc.

Un popor ca al nostru, care a pătimit atîtea pentru alte asemenea „acorduri”, dacă ar percepe exact pericolul ce-l ameninţă (şi l-ar percepe cu siguranţă dacă cei interesaţi nu l-ar minţi cu atîta dibăcie), ar repeta de dată şi însutit revolta din decembrie. Lui însă guvernanţii îi ascund urzelile din cabinetele lor bine căptuşite.

Lui îi este de pildă ascunsă tentativa ocîrmuitorilor de a „stabili relaţii frăţeşti” fără precedent cu „Glorioasa Armată Roşie”, faţă de care pînă şi regimul comunist anterior a dovedit reţinere. Poporului îi este dosit „Acordul” româno-sovietic cu privire la pregătirea cadrelor militare pentru ierarhia superioară a armatei în Academiile de profil ale Moscovei. Lui i se ascunde „Acordul” privind importul masiv de tehnică militară sovietică, de o extremă uzură fizică şi morală şi în condiţii de-a dreptul înrobitoare pentru ţară. Nu mulţi sînt românii care ştiu că un prim lot de 150 de tancuri – fabricate în anii 60 – este daja aşteptat să sosească.

Sînt acestea doar cîteva din motivele care ne îndreptăţesc să credem că politica actualei noastre Puteri este, în bună parte, nu doar lipsită de transparenţă, ci de-a dreptul o înşelăciune în dauna poporului. Pentru care, este sigur, nume mai vechi ori mai noi – Ion Iliescu, Petre Roman, Alexandru Bîrlădeanu, Victor Stănculescu – se vor regăsi în dreptul rechizitoriu al istoriei.

Dincolo, aşadar, de credinţa că şi în acest caz dreptatea poate fi doar amînată nu şi zădărnicită, o întrebare nu ne-o putem nicicum reprima: să fie cu adevărat trădarea o fatalitate istorică a neamului românesc?

PS Aducînd în discuţie unele date concrete ale domeniului militar, admitem în continuare că, în general, chestiunile militare cer discreţie. Socotim însă că nu şi cele prin care sîntem din nou prosternaţi unei armate de ocupaţie, unei armate care, în nepăsarea extrem de vinovată a guvernaţilor noştri, ţine arma aţintită şi în tîmpla fraţilor de peste Prut. În sfîrşit, incriminarea totalitarismului militar sovietic nu este echivalentul xenofobiei. Ruşii, ca popor, sînt şi ei ostili zăngănitului armelor. (România liberă, 21 martie 1991)

Imediat după publicarea articolului ministrul Apărării de la acea dată, generalul Stănculescu, mi-a intentat un proces penal - se pot vedea detalii pe pagina de Documente/ Alte documente, "Procesul intentat de ministrul Apărării şi de comandantul Diviziei 57 Tancuri".


Trădarea – o fatalitate istorică a neamului românesc?, articol publicat in perioada 1990-1998