Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

Biserica noastră şi Regele nostru (I)

În legătură cu acest articol se poate vedea şi
textul O prejudecată şi jumătate, tot în această secţiune de Publicistică, anul 2015.

Biserica din societate


Din motive despre care poate că am să vorbesc altădată, în urmă cu trei ani am găsit că e cazul să încetez să mai public. Fac acum o a doua excepţie pentru a împărtăşi celor eventual interesaţi câteva gânduri despre Biserica căreia-i aparţin. Ele mi-au fost actualizate de motivul pentru care redacţia ziarului Patriarhiei găsise recent că un text pe care i-l propusesem – în esenţă despre prejudecata lipsei modelelor pentru generaţiile de astăzi – era „nepublicabil în forma aceasta”; în finalul unui text mai mult decât prevenitor aveam să aflu, şi să înţeleg puţin mai greu, că politica editorială a cotidianului este „să nu se amintească de anti-modele”. Mi-am dat seama că în fapt fusese găsită indezirabilă referirea, ce altminteri mi se păruse destul de benignă şi complet impersonală, la actuala lume politică, la „politicienii făcuţi celebri mai cu seamă de averile dobândite peste noapte” (articolul, O prejudecată şi jumătate, a fost publicat ulterior de cotidianul.ro, la 9 decembrie 2015).


 Sigur că da, aşa cum am şi răspuns, dreptul de a decide asupra liniei publicaţiei unui organism indiscutabil autonom nu poate fi, de asemenea indiscutabil, negociat cu un mirean. Iar asta, pot să admit, chiar şi în pofida normelor aparent generoase cu care mirenii sunt trataţi de actul juridic constitutiv al Bisericii lor – de articolul prim, bunăoară, din Statutului Bisericii Ortodoxe Române: „BOR este comunitatea creştinilor ortodocşi – clerici, monahi şi mireni”. Spun aparent generoase pentru că Statutul actual al BOR (în forma adoptată la nici două luni de la întronizarea Părintelui Patriarh Daniel şi spre deosebire de tot ce fusese înainte în istoria Bisericii noastre şi în statutele ei asemănătoare), prin ordinea din enumerarea tocmai citată, a introdus o distincţie ce ne apare nefirească şi parcă şi orgolioasă. Încât nu împărtăşim nici punctul de vedere din doctrina aferentă cum că formularea actuală ar constiui un pas înainte. Nu credem să existe, cum se susţine,  argumente de ordin dogmatic şi canonic (ţinând de „comuniunea doxologică şi canonică din Biserica noastră şcl”) care să justifice o asemenea distincţie în chiar definiţia dată Bisericii prin actul său juridic constitutiv. Astfel fiind, sub aspect formal nu văzusem şi nu văd să existe vreo problemă în legătură cu refuzul primit de la publicaţia Patriarhiei.

În consecinţă, singura întrebare pe care mi-o mai puteam pune după cele întâmplate era dacă nu cumva la mijloc era de fapt o problemă de fond. Una care viza aşadar chiar adecvarea politicii editoriale, a liniei ziarului Lumina, linie decurgând – fapt esenţial! – din modul în care Biserica noastră (ierarhia ei, mai exact) înţelege să se aşeze în raport cu societatea din care face parte. Şi, mai ales – într-un mod foarte specific ultimelor şapte decenii de comunism şi „post-comunism” – în raport cu lumea politică şi cu statul.

Se întâmplă să împărtăşesc aici un număr de gânduri mai vechi la puţin timp de la moartea năpraznică a celor peste 60 de tineri din discoteca Colectiv, tragedie ce a ocazionat reluarea şi radicalizarea unui număr de critici ce mai fuseseră aduse în anii din urmă (mai ales) ierarhiei BOR. Confruntat cu o situaţie neaşteptată şi care încă putea să degenereze, Părintele Patriarh a „cerut iertare” pentru ceea ce ierarhia la vârf greşise în mod evident în acele zile, şi ce avea să se adauge la destule alte nemulţumiri exprimate de-a lungul timpului în spaţiul public. Gestul de la începutul lui noiembrie trecut ne-a adus aminte că în ianuarie 1990 ierarhia ortodoxă s-a văzut silită să ceară alte scuze pentru ceea ce ea a numit atunci "momentele de slăbiciune" din vremea dictaturii comuniste. Patriarhul vremii hotărând, ne amintim, chiar să se retragă din scaunul patriarhal, pentru a anunţa apoi, însă, că s-a răzgândit – destul de repede, la 4 aprilie acelaşi an. La puţin timp deci după „evenimentele” din 19-21 martie de la Târgu Mureş, când Securitatea însăşi găseşte şi ea că nu mai e cazul să se retragă (ci să se reorganizeze in corpore ca „servicii de informaţii ale României libere, democrate şcl” – SRI se înfiinţează pe 26 martie); iar toate acestea, se înţelege, exclusiv pentru ca securiştii torţionari să-şi salveze Patria din marea primejdie în care, nu-i aşa, tocmai intrase. Încât restauraţia de la nivelul BOR, pusă în scenă inteligent de conjuraţia ce abia îl asasinase pe Ceauşescu, avea să legitimeze şi mai apoi să ajute unei restauraţii politice şi instituţionale, fesenist-securiste, ale cărei consecinţe nefaste românii le suportă de mai bine de un sfert de veac. Apropo, de fiecare dată când vorbesc despre aceste lucruri îmi aduc aminte, brusc, de ura criminală  cu care Iliescu şi Sistemul său securist-fesenist, folosindu-se de hoardele de mineri, s-au dezlănţuit asupra bucureştenilor în iunie 1990. Şi tot de fiecare dată mă întreb de ce ierarhii Bisericii mele nu au scos, nici atunci şi nicicând altădată, un singur cuvânt în faţa barbariei fratricide.

Criza din ultimele luni, ştiu asta şi mulţumită unui context personal şi familial care-mi îngăduie să văd parcă ceva mai bine lucrurile, a făcut ca mulţi dintre credincioşii ortodocşi să resimtă mai acut ca oricând nevoia ca mai cu seamă ierarhii şi preoţii lor să fie modele unei societăţi pe care aceştia înşişi nu ezită s-o caracterizeze ca aflându-se în „criză spirituală şi morală” (am citat chiar din ultima Pastorală, de Crăciun 2015, a Părintelui Patriarh). Dar eu cred că modelele dorite de coreligionarii mei nu lipsesc, de fapt, ci se poate să fie doar insuficient de numeroase.

Bunăoară, ca să rămânem tot în Biserică, atunci când ne gândim cum am putea împlini mai bine porunca Mântuitorului de a ne iubi aproapele ca pe noi înşine (Mat 22, 39), găsesc a fi suficient să luăm aminte la iubirea cu care părintele nostru duhovnic se îngrijeşte de fiecare dintre noi. În marile oraşe, în parohiile cu foarte mulţi credincioşi, părinţii noştri duhovnici ajung nu o dată în pragul epuizării trupeşti, purtând împreună cu noi până şi povara nevoinţelor de care parcă tot mai mulţi ne-am învăţat să fugim tot mai uşor. Nu toţi duhovnicii sunt la fel? Sigur că e adevărat! – dar adevărat e şi că absolut toţi au – absolut întreg – harul trebuincios mântuirii celor pe care-i păstoresc. Vrea cineva un „model” care să-l îmbogăţească încă şi mai mult duhovniceşte? Foarte bine, pe Părintele Cleopa îl poate găsi oricine la orice oră din zi şi din noapte în sutele de pagini de pe internet. Şi tot acolo ori la televizor poate să ia aminte şi la viaţa, la bogăţia faptelor bune şi la trupurile şi sufletele vizibil subţiate de post şi de alte nevoinţe sfinţitoare ale Părinţilor Iustinian Chira, Arsenie Papacioc, Stăniloaie şi destui alţii asemenea lor.

Personal mărturisesc că de asemenea pilde vii m-aş putea folosi duhovniceşte infinit mai mult decât, să zic, de unele dintre pastoralele pe care le auzim periodic în biserică. Ce ar putea fi scrise pe cât de învăţat pe atât de fals moralizator şi neconvingător de arhierei predicând despre milostenie, smerenie, iubire de aproapele ori chemând, până şi în cele mai sărace parohii, la varii contribuţii băneşti (altfel categoric necesare Bisericii noastre) – dar despre care arhierei aş afla că au ajuns să slăbească în iubirea de aproapele până şi pentru o palmă de pământ, că iubesc aproape pătimaş onorurile şi slava acestei lumi, ori că se poartă ca şi cum ar fi uitat demult făgăduinţa sărăciei de bună voie pentru a trăi în desfătare şi a se împodobi fastuos („Leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte” – Mat 23, 4). Acum, sigur că, dacă uneori se întâmplă să mai vedem şi asemenea exemple, sunt primul care spune că fiecare trebuie să ne străduim să nu judecăm pe cei care ni se pare că greşesc. Şi să nu-i judecăm mai ales socotindu-i mai păcătoşi decât noi şi vrednici de pedeapsa lui Dumnezeu (acesta e de fapt şi adevăratul sens al poruncii Mântuitorului „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!” – Mat 7, 1-2). Evident că despre altceva va fi vorba atunci când doar vom constata ceva ce în mod sincer ni se pare greşit – şi o vom facem exclusiv cu gândul de a îndrepta, de a înlătura o pricină de sminteală pentru noi şi pentru alţii, şi nu vrând să osândim pe cineva.

Voi fi de asemeni primul care, dacă s-ar pune cumva problema, va recunoaşte că nimeni nu trebuie să spună: „Dacă preoţii şi ierarhii înşişi fac ce fac, ce rost mai are să merg la Biserică?” Nu, nu aşa ne învaţă Mântuitorul nostru, dimpotrivă: „Pe toate câte vi le vor spune faceţi-le şi păziţi-le, dar după faptele lor” (atunci când sunt greşite) „să nu faceţi, că ei spun dar nu fac” (Mat 23, 3). Auzim de multe ori pe unii rătăcind (şi amăgindu-se – vai! – spre propria pierzare) cu gândul că au ei relaţia lor personală cu Dumnezeu, şi că, prin urmare, nu au nevoie de „mjlocirea” Bisericii şi a preoţilor ei. Nimic mai neînţelept! Pentru că, cel mai scurt spus, „Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este” (Ef 5, 23). De unde rezultă cu deplină evidenţă că cel ce trăieşte în afara Bisericii trăieşte de fapt în afara lui Dumnezeu. Aşa fiind, deci, atunci când Sfinţii Părinţi ne-o spun repetat şi apăsat că în afara Bisericii nu există mântuire se întemeiază pe nimic mai puţin decât pe cuvântul lui Dumnezeu cuprins în Sfânta Scriptură. Se poate ca cineva să insiste şi să obiecteze: „Dar unii clerici ca aceştia, prin ceea ce fac, sunt asemeni învăţătorilor lui Israel, pe care Domnul Iisus Hristos i-a mustrat aspru pentru lucrul cel mai grav cu putinţă, că primejduiau chiar mântuirea celor ce le erau încredinţaţi – neintrând nici ei în împărăţia cerurilor, şi nelăsând nici pe cei ce vor să intre (Mat 23, 13). Desigur că are dreptate cine spune aşa ceva. Dar, încă o dată, al nostru nu e decât să urmăm poruncile Domnului, cele mai de sus în cazul de faţă, având nemincinoasa Lui făgăduinţă că în împărăţia cerurilor va intra cel face voia Tatălui – Mat 7, 21. Iar a face dreptate şi a-i judeca inclusiv pe cei care sunt altora, cumva, pricină de poticnire este numai a Lui, aşa cum de asemenea ne-a spus-o lămurit: „Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala” (Mat 18, 7).

Dar probleme îmi par a putea fi şi cu ceea ce în mod obişnuit numim modul în care BOR înţelege să se raporteze la temele de fond ale societăţii din care face parte, inclusiv la conduita instituţiilor politice şi ale statului. În mod fatal discuţia e şi aici, desigur, destul de lungă, şi înaintea mea au purta-o deja alţii mai avizaţi. Drept aceea voi fi de acord cu cei care spun că în ultimele şapte decenii, în comunism şi „post-comunism”, ierarhia BOR s-a aflat într-o simfonie cu totul nefirească, şi care a făcut mult rău „interesului general”, cu establishmentul politic şi statal. Ştim bine ce s-a întâmplat în cei patruzeci de ani de comunism – şi mi se pare suficient să mai spunem doar că ceea ce în 1990, sub o deplin justificată presiune din societate, ierarhia BOR a asumat ca "momente de slăbiciune" în acea perioadă reprezintă o formulă având parcă darul să sublineze şi nu să diminueze răspunderea indeniabilă ce-i revenea şi-i revine pentru cele întâmplate.

Dar dacă pentru acea perioadă poate fi primită în ultimă instanţă explicaţia adusă tot în acele zile de Mitropolitul Antonie Plămădeală („Nu am avut curajul să fim martiri”), pentru anii de după 1990 lucrurile îmi par a fi sensibil mai complicate. Se întâmplă să avem încă foarte recent exemplul Bisericii surori a Greciei, legat de drama în care politicienii şi conducătorii greci şi-au dus ţara, şi ne întrebăm de ce arhiereii noştri cei mai înalţi par să refuze să înveţe câtuşi de puţin din el. S-au împlinit zilele trecute cinci ani de la dureroasa Enciclică către popor a Sinodului Bisericii Greciei, şi tot atât de când mulţi aşteptăm ca Sinodul nostru să dea un semn că înţelege ceea ce ierarhia Bisericii surori a arătat că a înţeles – chiar şi atât de târziu – din tragedia poporului pe care-l păstoreşte, atunci când a spus: „Ştim că v-am mâhnit, v-am smintit chiar. Nu am reacţionat direct şi la momentul potrivit faţă de atitudini care v-au rănit. Şi noi ne-am lăsat pradă bunăstării, îmbogăţirii facile, ne-am dedat câştigului uşor şi înşelăciunii. Ştim că cereţi de la noi, păstorii voştri, o Biserică eroică, nu o Biserică secularizată, ci una sfinţită şi sfinţitoare. O Biserică care nu se teme să ia poziţie faţă de sistemul viclean al acestei lumi, indiferent dacă împotrivirea ei înseamnă prigoană sau şi martiriu.”

Cei cinci ani de după decembrie 2010 au însemnat aproape jumătate din mandatul precedentului preşedinte şi al guvernării sale, un timp al jafului odios nemaicunoscut în istoria noastră recentă, al abuzului cel mai brutal şi mai plin de dispreţ faţă de propriul popor. Un răstimp în care nu ştiu ca măcar o singură dată Părintele Patriarh să fi spus un singur cuvânt. Revăd fotografia în care fostul preşedinte rânjeşte nebuneşte-sardonic din mijlocul membrilor Sfântului Sinod. O revăd şi-mi spun încă o dată cât de mult s-au meritat unii pre alţii; cer iertare acelor Preasfinţi Părinţi despre care ştiu că au regretat anii acestui trist concubinaj. Şirul nesfârşit al nelegiuirilor „guvernărilor” fesenismului securist a fost cu totul trecut cu vederea de conducerea Bisericii. Deşi consecinţele din această întreagă perioadă nu au fost şi nu sunt cu nimic mai grave decât cele din Grecia – nefiind încă exclus ca dezastrul să izbucnească la noi încă şi mai violent ca acolo. Ştiu bine arhiereii noştri că, după 1989, devalizarea continuă a averii publice, posibilă mai ales din cauza corupţiei establishmentului politic şi statal, s-a cifrat la multe sute de miliarde de euro, ceea ce ne spune că, mutatis mutandis, răul de la noi a fost şi este categoric mai mare decât în Grecia coreligionară; în care măcar s-a ajuns unde s-a ajuns şi ca urmare a unei anumite bunăstări a populaţiei, chiar şi dacă rezultată din risipă, din câştigul facil şi din consumul pe datorie. În timp ce la noi sărăcia generalizată şi inechităţile de toate felurile, generate în special de corupţie, au făcut şi fac ravagii.

Am auzit cu toţii, nu o dată, dinspre Dealul Mitropoliei, că Biserica noastră „nu face politică”, că nu e rostul ei să cenzureze conduita oamenilor politici şi a instituţiilor statului – şi că, prin urmare, ideea unui cler luptător („preoţi cu crucea-n frunte”) ar fi doar o licenţă poetică ce-şi poate găsi locul cel mult în ode ori în imnuri (fie ele şi naţionale? – te întrebi). Nefericită – şi nesinceră – mentalitate! Ce pare să uite că Fiul Omului a pus mâna pe bici ca să facă curăţenie în Templu. Că tot El i-a mustrat, de asemenea cu multă asprime, pe politicieni, pe conducătorii poporului pentru răul pe care-l făceau. Dar şi că tot El l-a cinstit cu mare cinste pe Înaintemergătorul şi Botezătorul Său („cel mai mare dintre cei născuți dintre femei” – Mat 11, 11). Care, înfruntând pe Irod pentru traiul lui nelegiut, şi proroc fiind, ştia că, întru Domnul şi ale Lui, i se va tăia capul – şi nu i se va lua doar o simplă mitră patriarhală ori episcopală. Dar şi Sfinţii Apostoli, ucenicii lor şi atâţia dintre Sfinţii noştri Părinţi au pătimit până la moarte făcând voia Tatălui nostrul Cel ceresc împotriva nebuniei şi răutăţii multora dintre mai marii lumii acesteia. După cum, ca să nu mai continuu, fiecare dintre arhiereii noştri predispuşi la compromisuri cu mai marii ţării ar trebui să se cutremure la gândul că sunt urmaşi ai Sfântului Patriarh Ioan Gură de Aur. Cel care a arătat poate mai lămurit decât oricine, şi de-a lungul întregii sale vieţi că, împotriva decăderii, a nebuniei şi răutăţii, preotul trebuie să lupte fără a ţine seamă de unde vin ele, aşadar şi atunci când unele ca acestea vin de la împăratul însuşi.

Dar probabil că întreagă pledoaria aceasta nu e decât o neinspirată pierdere de timp, de vreme ce, prin chiar Statutul propriu, Sinodul a stabilit – prin dispoziţii care de cele mai multe ori s-au dovedit şi se dovedesc nişte biete litere moarte, vrând pesemne să spună că Biserica îşi împlineşte un rost pe care de fapt pare că-l ignoră cu bună ştiinţă şi în chip interesat – că BOR adoptă „poziţii oficiale în probleme de interes general ale societăţii” (art 14 lit i). (Cotidianul.ro, 6 ianuarie 2016)


Biserica noastră şi Regele nostru (I), articol publicat in anul 2016