Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Dragostea-mi, iarăși ca închipuire

Dacă n-aş şti bine cine sunt, m-aş sminti că Dumnezeu mă cercetează pentru vrednicia mea. Încât sunt sigur că doar întâmplarea a făcut ca după experienţa cu fata de pe şoseaua viscolită (Cotidianul din 24 ianuarie curent) – o leproasă în neamul meu de sfinţi şi preacucernici – să am o alta, la săptămână.

Seara, pe un alt ger cumplit, am ieşit să-mi fac cei cinci kilometri de mers zilnic pe jos. Când tocmai făcusem rondul de la capătul traseului, într-un părculeţ de lângă Restaurantul Drumeţul zăresc pe o bancă pe cineva complet nemişcat. Mă apropii şi, deşi destul de întuneric, mă lămuresc: un om al străzii (bărbat, în jur de 60 de ani, nebărbierit de mult, dar aproape chipeş, destul de gros îmbrăcat – două perechi de blugi, din care una pe vine), înmărmurit de frig. “Omule, cum mai stai aici la ora asta? Te rog ia banii ăştia şi du-te, acum, în scara unui bloc!“ Îi pun banii în scurtă şi plec. Fac câţiva paşi, am o bănuială şi mă-ntorc. Bietul de el duhnea a băutură (şi a pipi, cred), nu putea vorbi şi singurul semn că încă trăia era un tremur convulsiv. Mă uit în jur descumpănit, mai ales că-mi dau seama că dacă-l mai las acolo puţin s-ar putea să fie prea târziu. Lume multă în zonă, dar fiecare grăbit la ale sale. Hotărăsc: îl duc în farmacia de alături şi chem Salvarea. Dar cum îl duc? Singur nu pot că-i greu şi nu se poate nici ridica, darmite păşi. Să rog perechea asta de tineri veseli mă tem că m-or privi ca pe-un ciudat; şi sigur aşa va fi când îşi vor da seama că omul mai şi miroase ca o bodegă şi alte alea. Mă opintesc şi-l duc singur până la uşa Farmaciei. Nu-mi vine să cred, farmacista-mi deschide bucuroasă şi aduce în grabă un scaun pentru musafirul neaşteptat. Sun la Salvare şi găsesc toată înţelegerea. Dispecera mă roagă doar să stau acolo până vine echipajul – să stau, îmi explică, să le spun colegilor unde-i “pacientul”.

Durează vreo jumătate de oră, timp în care îmi continuu joggingul prin zonă, murmurând împotriva celui ce mi-l întrerupsese. Vine echipajul, îl ducem la maşină, ne gratulăm unii pe alţii pentru binele făcut, şi-şi vede apoi fiecare de-ale lui. Mă-ntorc la farmacistă să-i mulţumesc c-a fost atât de bună, şi aflu că ştie de puţin timp că omul se numeşte Vasile – “fără casă, fără masă”, şi depresiv. Uneori are medicamente, îmi mai spune, dar nu ştie dacă şi cum le ia.

Sâmbătă seară iar la jogging. Nu mai e chiar aşa de frig, dar tot rău. Când ajung la părculeţul de la Drumeţul, trufia omului mult păcătos mă duce la locul faptei. Unde fusesem, nu-i aşa, un mare milostiv... Nu se poate! Nea Vasile e iarăşi acolo, încremenit de frig şi inconştient. Mă cuprinde o furie nestăpânită, şi sunt hotărât să n-o mai iau încă o dată de la capăt.

“Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi!“…

Exact aceeaşi situaţie! Doar că de data asta am văzut cu ochii mei cu ce-şi lua “pacientul” pastilele. Un litru de coniac Milcov! Sticla, goală pe jumătate, sub bancă, lângă piciorul lui. Înjur ca la uşa cortului, i-o iau şi i-o vărs. Farmacia închisă, nu mai am unde să-l duc. Am mai plecat şi fără telefon... Intru la Mega Image, unde o vânzătoare amabilă îmi dă telefonul ei şi sun la Salvare. Apoi ies şi mă grăbesc să pun pe omul meu scurta, pe care pesemne o dezbrăcase pe când se încinsese cu coniacul. Și mă tot mişc pe lângă el, iar vreo jumătate de oră. Vine Salvarea. Le spun cum s-a întâmplat şi aseară, că e un sărman alcoolic depresiv, care ajunge să îngheţe de nici nu mai poate mişca. „Ăla e, pe bancă, care fumează?” – mă întreabă şoferul care mă însoţea. „Ahh, n-are cum să fumeze”, îi răspund sigur pe mine, „e-ngheţat bocnă”. Mă uit mai atent şi văd că într-adevăr “pacientul” fuma de zor şi-şi scutura tacticos scrumul de marginea băncii. Ajungem la el şi, altă surpriză, devenise aproape guraliv – şi de-a dreptul jignit că şoferul se-ndoia c-ar putea avea la el buletinul; asistenta ne asigură însă că hipotermia lui e “periculos de avansată”. După ce pleacă maşina îmi jur că până-n primăvară nu mai trec pe la Drumeţul.

În drum spre casă mă gândesc că pe omul ăsta l-am salvat de fapt de două ori de la moarte. Și sunt mulţumit de ce-am făcut. Imediat însă mi se-ngrămădesc în minte deodată multe întrebări: Dacă m-aş fi aflat eu cu omul ăsta într-un loc unde n-aş fi avut altă cale decât să-mi dau viaţa pentru el (cum o fac atâţia alţii în situaţii-limită cu semenii lor), aş face-o? Nici vorbă! Dar, presupunând că n-ar exista Salvarea, aş fi fost eu în stare să mă duc să-mi iau maşina şi să-l duc la mine acasă – să facă baie, să-i dau să mânănce şi să-l culc la mine peste noapte. Nici asta! Dar să-l duc o sută de metri, până la prima scară de bloc? Nu cred... Dar măcar de ce n-am fost în stare să mă uit la el cu dragoste? Și să nu fi cârtit aproape continuu împotriva lui, să-l judec că, depresiv fiind (ce ştiam eu despre drama lui?), bea ca un disperat, că miroase urât, că e atât de iresponsabil că nici măcar nu se duce în scara unui bloc înainte să nu se mai poată mişca, că două seri la rând m-a făcut să stau atâta timp în ger şamd.

„Nu e iubire mai mare decât să-şi pună cineva sufletul pentru aproapele său. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”...

Două experienţe în decurs de-o săptămână m-au făcut să mă cunosc cât n-am reuşit, poate, în toată viaţa. Iar ce-am aflat nu-i deloc, se vede, lucrul cel mai bun.
(Cotidianul.ro, 4 februarie 2017)


Dragostea-mi, iarăși ca închipuire , articol publicat in anul 2017