Dacă
n-aş şti bine cine sunt, m-aş sminti că Dumnezeu mă cercetează pentru vrednicia
mea. Încât sunt sigur că doar întâmplarea a făcut ca după experienţa cu fata de
pe şoseaua viscolită (Cotidianul din 24 ianuarie curent) – o leproasă în neamul
meu de sfinţi şi preacucernici – să am o alta, la săptămână.
Seara,
pe un alt ger cumplit, am ieşit să-mi fac cei cinci kilometri de mers zilnic pe
jos. Când tocmai făcusem rondul de la capătul traseului, într-un părculeţ de
lângă Restaurantul Drumeţul zăresc pe o bancă pe cineva complet nemişcat. Mă
apropii şi, deşi destul de întuneric, mă lămuresc: un om al străzii (bărbat, în
jur de 60 de ani, nebărbierit de mult, dar aproape chipeş, destul de gros
îmbrăcat – două perechi de blugi, din care una pe vine), înmărmurit de frig.
“Omule, cum mai stai aici la ora asta? Te rog ia banii ăştia şi du-te, acum, în
scara unui bloc!“ Îi pun banii în scurtă şi plec. Fac câţiva paşi, am o
bănuială şi mă-ntorc. Bietul de el duhnea a băutură (şi a pipi, cred), nu putea
vorbi şi singurul semn că încă trăia era un tremur convulsiv. Mă uit în jur
descumpănit, mai ales că-mi dau seama că dacă-l mai las acolo puţin s-ar putea
să fie prea târziu. Lume multă în zonă, dar fiecare grăbit la ale sale.
Hotărăsc: îl duc în farmacia de alături şi chem Salvarea. Dar cum îl duc?
Singur nu pot că-i greu şi nu se poate nici ridica, darmite păşi. Să rog
perechea asta de tineri veseli mă tem că m-or privi ca pe-un ciudat; şi sigur
aşa va fi când îşi vor da seama că omul mai şi miroase ca o bodegă şi alte
alea. Mă opintesc şi-l duc singur până la uşa Farmaciei. Nu-mi vine să cred,
farmacista-mi deschide bucuroasă şi aduce în grabă un scaun pentru musafirul
neaşteptat. Sun la Salvare şi găsesc toată înţelegerea. Dispecera mă roagă doar
să stau acolo până vine echipajul – să stau, îmi explică, să le spun colegilor
unde-i “pacientul”.
Durează
vreo jumătate de oră, timp în care îmi continuu joggingul prin zonă, murmurând
împotriva celui ce mi-l întrerupsese. Vine echipajul, îl ducem la maşină, ne
gratulăm unii pe alţii pentru binele făcut, şi-şi vede apoi fiecare de-ale lui.
Mă-ntorc la farmacistă să-i mulţumesc c-a fost atât de bună, şi aflu că ştie de
puţin timp că omul se numeşte Vasile – “fără casă, fără masă”, şi depresiv.
Uneori are medicamente, îmi mai spune, dar nu ştie dacă şi cum le ia.
Sâmbătă
seară iar la jogging. Nu mai e chiar aşa de frig, dar tot rău. Când ajung la
părculeţul de la Drumeţul, trufia omului mult păcătos mă duce la locul faptei.
Unde fusesem, nu-i aşa, un mare milostiv... Nu se poate! Nea Vasile e iarăşi
acolo, încremenit de frig şi inconştient. Mă cuprinde o furie nestăpânită, şi
sunt hotărât să n-o mai iau încă o dată de la capăt.
“Mâniaţi-vă,
dar nu greşiţi!“…
Exact
aceeaşi situaţie! Doar că de data asta am văzut cu ochii mei cu ce-şi lua
“pacientul” pastilele. Un litru de coniac Milcov! Sticla, goală pe jumătate,
sub bancă, lângă piciorul lui. Înjur ca la uşa cortului, i-o iau şi i-o vărs.
Farmacia închisă, nu mai am unde să-l duc. Am mai plecat şi fără telefon...
Intru la Mega Image, unde o vânzătoare amabilă îmi dă telefonul ei şi sun la
Salvare. Apoi ies şi mă grăbesc să pun pe omul meu scurta, pe care pesemne o
dezbrăcase pe când se încinsese cu coniacul. Și mă tot mişc pe lângă el, iar
vreo jumătate de oră. Vine Salvarea. Le spun cum s-a întâmplat şi aseară, că e
un sărman alcoolic depresiv, care ajunge să îngheţe de nici nu mai poate mişca.
„Ăla e, pe bancă, care fumează?” – mă întreabă şoferul care mă însoţea. „Ahh,
n-are cum să fumeze”, îi răspund sigur pe mine, „e-ngheţat bocnă”. Mă uit mai
atent şi văd că într-adevăr “pacientul” fuma de zor şi-şi scutura tacticos
scrumul de marginea băncii. Ajungem la el şi, altă surpriză, devenise aproape
guraliv – şi de-a dreptul jignit că şoferul se-ndoia c-ar putea avea la el
buletinul; asistenta ne asigură însă că hipotermia lui e “periculos de
avansată”. După ce pleacă maşina îmi jur că până-n primăvară nu mai trec pe la
Drumeţul.
În drum
spre casă mă gândesc că pe omul ăsta l-am salvat de fapt de două ori de la
moarte. Și sunt mulţumit de ce-am făcut. Imediat însă mi se-ngrămădesc în minte
deodată multe întrebări: Dacă m-aş fi aflat eu cu omul ăsta într-un loc unde
n-aş fi avut altă cale decât să-mi dau viaţa pentru el (cum o fac atâţia alţii
în situaţii-limită cu semenii lor), aş face-o? Nici vorbă! Dar, presupunând că
n-ar exista Salvarea, aş fi fost eu în stare să mă duc să-mi iau maşina şi să-l
duc la mine acasă – să facă baie, să-i dau să mânănce şi să-l culc la mine
peste noapte. Nici asta! Dar să-l duc o sută de metri, până la prima scară de
bloc? Nu cred... Dar măcar de ce n-am fost în stare să mă uit la el cu
dragoste? Și să nu fi cârtit aproape continuu împotriva lui, să-l judec că,
depresiv fiind (ce ştiam eu despre drama lui?), bea ca un disperat, că miroase
urât, că e atât de iresponsabil că nici măcar nu se duce în scara unui bloc
înainte să nu se mai poată mişca, că două seri la rând m-a făcut să stau atâta
timp în ger şamd.
„Nu e
iubire mai mare decât să-şi pună cineva sufletul pentru aproapele său. Să
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”...
Două
experienţe în decurs de-o săptămână m-au făcut să mă cunosc cât n-am reuşit,
poate, în toată viaţa. Iar ce-am aflat nu-i deloc, se vede, lucrul cel mai bun.(Cotidianul.ro, 4
februarie 2017)
Dragostea-mi, iarăși ca închipuire , articol publicat în anul 2017