Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

Baladă pentru neamul meu

Mai bine de o săptămână românii au avut iar treabă, să-și scoată ochii între ei pentru secăturile partidului lui Iliescu. Apropo, d-le procuror general, chiar nu aveți de gând să-l arestați pe  acest nelegiuit, azi inculpat oficial în dosarul ororilor Mineriadei? Chiar nu vi se pare că din poziția lui la vârful partidului de guvernare “ar putea afecta  buna desfăşurare a procesului penal”?

Așadar, asta mai lipsea, un val lung și gros de proteste și de dezbinări. Pentru ce? Pentru că, niște golani ca toți golanii, câțiva granguri penali ai coteriei lui Iliescu, odată reveniți la putere n-au avut grijă mai mare decât să încerce să-și scape pielea printr-o ordonanță de urgență. Nu merita oare o așa golănie un replică pe măsură? Ba bine că nu! Și atunci?

Și atunci toată lumea a uitat ca prin minune totul (de-aia și suntem noi un neam cu ospiciile goale – pentru că, nu știu cine dracu ne-a mai învățat și asta, “trebuie să uităm ca să nu înnebunim”!). Toată lumea a uitat tot ce se petrecuse timp de mai multe săptămâni până atunci. Ceva ce putea fi de-o importanță capitală pentru viitor. Anume că magistrații au cerut mai ferm și mai solidari ca niciodată ca serviciile de informații să pună capăt amestecului în Justiție. Unele ONG-uri i-au susținut la fel de răspicat, și de admirabil, ca totdeauna (în timp ce altele, vai de background-ul și de mama lor, au tăcut la fel de infam ca de când le știm). Fără să fie prea importante motivele din care au făcut-o, lideri ai partidelor de la guvernare (PSD și ALDE), pe lângă că au subscris cererilor magistraților, au cerut ca serviciile să înceteze și să se mai amestece în politică. Și, colac peste pupăză, lucru fără precedent după 1990, Guvernul a anunțat reduceri ale bugetelor lor destrăbălate. Moment în care, după ce a mai și fost decapitată de tartorul militar Florian Coldea (cu binecuvântări externe străvezii), bătrâna Securitate și-a ieșit pur și simplu din minți. Și, școlită bine sub comunism în diversiuni, a declanșat imediat scandalul care i-a făcut pe dragii mei compatrioți, altminteri niște oameni tare cumsecade, să uite și ce mâncaseră cu o zi înainte. Și să se bulucească pe străzi ca să-și apere țara de nici ei nu știau prea bine ce.

Și pentru că biata țară chiar are atâta noroc încât nici de conducători nu are nevoie, Securitatea n-a izbutit, totuși, nici de data asta, să-i dea foc.

Dacă dragii de ei uită de la mână pân-la gură, atunci cum Doamne iartă-mă să nu fi uitat românii că de aproape un deceniu și jumătate clubul select Occidental în care s-au bucurat atâta că au fost primiți seamănă tot mai mult cu un ring de box. Partenerii de peste Ocean, mai cu seamă odată cu aventura sinistră din Irak, au făcut mai tot ce-au putut să dezbine Europa. Amintesc doar de sinistrul războinic Donald Rumsfeld, cu a sa fomulă instigând fățiș în 2004 la dezbinare („noua Europă” versus „vechea Europă”), formulă preluată mot a mot patru ani mai târziu de ministrul pentru Securitate internă, Michael Chertoff. În chestiunea vizelor SUA pentru cetăţenii statelor care au aderat la UE după 2004 (o atât de pură și dulce amăgire și azi), în timp ce liderii europeni pledau, în modul cel mai rațional posibil, pentru o solidaritate comunitară în negocieri, Washingtonul nici nu voia să audă și să vadă altceva decât contrariul – decât contrariul și dezbinare maximă. Criza declanșată în 2008 tot peste Ocean a adus Europei noi necazuri și a exacerbat războiul economic. SUA au urmărit sistematic și cu mult prea mult cinism să tragă din Parteneriatul Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii toate foloasele posibile și imposibile. Iar de aproape un deceniu nimeni nu prohodește Europa mai vocal decât America.

Venirea lui Trump la Casa Albă a complicat deja și mai mult lucrurile. În război cu mai tot ce se poate, nu o dată chiar și cu ideile sale destul de puține și fixe, noul prezident a atacat din capul locului Europa – și, cum altfel, Germania mai ales. După bucuria Brexit-ului recent – ce să vezi, de mai mulți ani tot repet ca un papagal că Regatul Unit e de fapt o țară europeană cu capitala la Washington – în numita capitală se jubilează mai nou că Olanda ar putea face și ea curând același lucru. În timp ce atacă dur Europa, același Trump nu mai contenește să-i facă declarații de dragoste aproape deșucheate lui Putin. Un Putin care, în special prin ceea ce a făcut cu Ucraina, a probat că-și dorește cel puțin la fel de mult ca cei ce-l iubesc să arunce Europa în război. Dar un amantlâc la fel de grațios (chiar dacă de principiu profund împotriva firii și el) avem și între Putin și celălalt al treilea piroman de la acest început de mileniu, ungurul rebel și revarșand Viktor Orban.

Nori negri și groși plutesc de-asupra țării. Timp în care ce fac românii? Securiștii fac diversiuni, ca să nu ajungă nimeni să-i întrebe vreodată de nenorocirile pe care vreme de atâtea decenii le-au abătut asupra țării. Intelighenția, niște hârciogi lacomi și obezi, stau răpuși de generozitatea celor ce le-au cumpărat tăcerea. Politicienii, cei mai mulți, niște duplicitari și scârboase moluște pustiitoare, își vând și trădează țara oricărei Înalte Porți ce nu le tulbură tihna. Iar omul de rând, cum spun, uită ca să nu înnebunească și face mitinguri făcute de nici el nu știe cine. Apropo, încă una ca asta și mă voi lămuri definitiv și în privința președintelui Iohannis, care, într-un moment de o gravitate deosebită, și-a abandonat principalul rol în stat ca să se pună iresponsabil în fruntea străzii revoltate diversionist. Dar destulă tristețe mi-a produs și Mesajul din 2 februarie al Casei noastre Regale.

Nimic n-ar și fost și încă nu e mai important decât solidaritatea Occidentală. Iar dacă România, cu potențialul său aproape fatalmente modest, nu putea să facă prea mult bine în direcția asta, atunci ar fi trebuit și încă trebuie să nu facă absolut nimic în contra ei (inclusiv prin propria-i coeziune și solidaritate internă); vorbesc desigur despre o solidaritate care să prezerve și nu să ignore în vreun fel interesele vitale românești.Să nu se îndoiască nimeni: Occidentul se îndreaptă și el spre confruntare și nu spre altceva. Și e destul de probabil că România va avea iarăși de dat seama pentru opțiunile și eventualele sale duplicități. Încât încă nu e târziu ca opțiunea ei să fie răspicat și irevocabil pentru cei care susțin solidaritatea Occidentală, și nu pentru cei care o sabotează.
(Cotidianul.ro, 7 februarie 2017)


Baladă pentru neamul meu, articol publicat in anul 2017