Valerian Stan
Credo ergo sum
"Mândria împiedică dragostea." 

Poveste cu procurori

„Procesul comunismului" - altă farsă cinică servită românilor după 1990. Autori? Același sistem al răului patronat de Iliescu, Băsescu, camarazii lor și o duzină de magistrați din același aluat. Am scris și despre asta, aproape trei decenii, multe zeci de articole, analize și acțiuni judecătorești – cei interesați pot să vadă tot ce doresc pe website-ul meu. Aici vreau să mă opresc la ultima ispravă a procurorilor noștri, avocați din oficiu ai brutelor comuniste. Așadar: La 20 mai 2010, prezidentul Băsescu îl decorează pentru nu știu ce merite pe Ioan Homoştean, fost ministru de Interne în timpul regimului comunist; un ziarist al Cotidianului află și iese scandal; prins cu mâța-n sac, fostul agent securist de la Anvers îi retrage decorația fostului mahăr securist (care prin lege nu avea dreptul la o asemenea distincție, după ce în 2002 fusese condamnat la 14 ani închisoare şi degradare militară pentru „instigare la omor deosebit de grav“, înainte de 1989, împotriva unor români care încercaseră să fugă din ţară din cauza terorii comuniste); se mai află și că Homoștean a primit decorația printr-o declarație falsă, în care „omisese“ condamnarea din 2002, bine știută de toată lumea numai, ce să vezi, de prezident și consilierii lui nu. Față cu toate astea, și un masochist din fire fiind eu, sesizez Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6, pe 12 iunie 2010, asupra falsului comis de fostul om al (fărăde)legii; o fac împreună cu istoricul Marius Oprea – spaima securiștilor, cum să nu? – care însă, ca și altădată, din motive mai mult decât neclare, avea să mă lase baltă încă din capul locului; sesizarea pe care o trimit Parchetului îndeplinește desigur toate cerințele procedurii penale privitoare la Denunț. Parchetul în cauză dă un NUP, pe care îl contest cu succes, după care își declină competența teritorială în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Deva, unde trăiește foarte bine (ceea ce vă doresc și dvs!), dintr-o pensie astronomică, fostul killer comunist; toate bune și frumoase la București, dacă n-ar fi durat mai mult de 3 ani și două luni – mulțumită subcomisarului de Poliție Adrian Căpraru și procuroarei Florentina Gavadia. Timp de alți 3 ani mă uit zi de zi în cutia poștală și este mereu goală – de la Deva nu primesc nimic, bineînțeles; deja în pragul depresiei, pe 5 octombrie 2016, deci după 6 ani și 4 luni de la sesizarea Parchetului, le scriu procurorilor de acolo; nu-mi cred ochilor când, peste numai o zi (1 zi!) mi se răspunde; cum? uite-așa: „dosarul a fost soluționat la 12.11.2013, dispunându-se neînceperea urmăririi penale față de fostul ministru de Interne, pentru fals în declarații“, și aplicarea unei amenzi administrative în cuantum de 500 lei“; firește, le scriu din nou: le cer Ordonanța din 12 noiembrie 2013 și-i întreb ca ce chestie respectivul act nu mi-a fost comunicat timp de 3 ani; primesc, iarăși urgent, ceea ce am cerut: Ordonanța, la pachet cu un răspuns mai mult decât tembel și mincinos, anume lipsit de orice rușine, în sensul că actul nu mi-a fost comunicat, de vreme ce n-aș fi avut avut dreptul, dat fiind că – iată nerușinarea! – „organul penal s-a sesizat din oficiu în acest dosar“ (adică, implicit, vezi Doamne, nu la sesizarea mea, sesizare care bineînțeles că exista și există la dosar, împreună cu numeroasele alte demersuri făcute pe lângă Parchetul de la București); doar ca să văd până unde-i duce mintea și obrazul pe procurori (de parcă n-aș fi știut bine… ), contest Ordonanța; și bineînțeles că (deși nu aveam, nu-i așa, nicio calitate și niciun drept în cauză), Parchetul în chestiune „soluționează“ plângerea mea; cum? ei, cum, uite-așa: se respinge pentru că (și ăsta-i de fapt tot clue-ul poveștii), în cauză, o sancțiune penală ar fi fost eficientă numai dacă ar fi fost „promptă și aplicată la un interval de timp cât mai scurt de la comiterea infracțiunii“, și nu acum, când a mai rămas numai o lună până la data prescrierii faptei; așadar, pe șleau, cele două Parchete au tras de timp cât au putut, iar ultimul nu mi-a comunicat decizia sa, fix pentru ca torționarul comunist să scape basma curată; să nu uit, procuroarele de la Deva care și-au absolvit concitadinul killer au și ele nume: Luminița Ion și Claudia Mera. În sfârșit, deși lămurit demult și cu CSM-ul, și cu Inspecția lui așa-zis judiciară, mă plâng, totuși, și lor, pe temeiul Legii CSM; pe de-o parte pentru încălcarea dreptului meu la judecarea în termen rezonabil a cauzei în care eu am formulat denunțul, iar pe de altă parte, pentru evidenta „rea-credință“ a procurorilor care au „soluționat“ dosarul urmărind în mod evident exonerarea de răspundere penală a torționarului lor iubit; bineînțeles că, colegii domnilor procurori mi-au răspuns că, de fapt, totul a fost în regulă; motivarea? – absolut niciuna, în afara eternului, mizerabilului clișeu de doi bani, că Inspecția judiciară nu poate cenzura soluțiile adoptate de către procurori și judecători; iar peste toate astea, un alt obicei securist, al nesemnării răspunsului către petent; scriu CSM și aflu că numele individului pretins inspector judiciar este Aciu Georgel.

Dacă acestor rânduri am reușit să le găsesc, în cele din urmă, un titlu, o morală pur și simplu sunt incapabil să le găsesc. O fi CSM mai capabil decât mine? În mod normal, așa ar trebui, pentru că, ni se spune, actualul CSM nici vorbă să mai semene cu precedentul, al lui Traian Băsescu (alias Oana Schmidt-Hăineală, Cristi Dănileț&Co). (Cotidianul, 4 iunie 2017)


Poveste cu procurori, articol publicat in anul 2017