Situațiunea (LXXX)
Într-un articol din urmă cu nouă ani scriam așa: “Să şofezi
azi în România fără grija că în orice clipă un iresponsabil poate să intre în
tine a ajuns să fie în sine un act de gravă iresponsabilitate.” Foarte recent,
într-o intersecție din București, trecând cu 50 la oră pe un stop de zece ori
cât capul lui, un ofițer de jandarmi mi-a făcut praf mașina nou-nouță. Acum
ziceți și dumneavoastră cum merit eu să
fiu numit după cele întâmplate? / Contestarea tot mai insistentă a “rezistenței
prin cultură” cu care intelighenția noastră a înfruntat atât de temerar tirania
îmi pare a fi devenit deja o uneltire infamă. Vor detractorii invidioși un
exemplu care să-i contrazică? Iată-l: rezistența prin cultura de arpagic a
Motanului omonim de la Comana, gard în gard cu fermele ștabilor comuniști din
comuna 30 Decembrie. Ferme nespus de mănoase și generoase cu vecinii rezistenți
(cum ne-o spun chiar arhivele, care abia mai rabdă să tacă). / Se face seară
acuș şi n-am reuşit nici azi să schimb lumea. / Interesant personaj… Mai mult
tace decât vorbește. Ai zice chiar că puține lucruri îi displac mai tare decât
să vorbească. Prin nimic nu amintește de întâiul făurar al relelor în toate.
Nici de necuviința scandalagiului căruia i-a urmat. Și nici de morga de om de
stat și lider regional închipuit a celuilalt profesor. În urmă cu ceva timp a
luat două sau trei decizii care m-au nedumerit. Și nedumerit am rămas și azi,
întrebându-mă încă dacă nu cumva, la fel ca și predecesorii, va coabita și el,
simbiotic și comod, cu Sistemul care de aproape trei decenii ne-a făcut atâta
rău. Și totuși de la un timp ceva îmi spune – nu știu bine ce – că s-ar putea
să mă înșel. Deie Domnul, dară, să mă înșel. Mai exact, deie bunul Dumnezeu ca
actualul prezident să nu ne înșele și el, asemeni celorlalți trei./ Noroi să
fie, că în cine să aruncăm cu el găsim noi / Mai mereu om al cauzelor pierdute
(pe care însă le prefer oricăror altora câștigate cum azi vedem cel mai
adesea), m-am hotărât (după ce am cerut binecuvântarea parintelui meu
duhovnic): mă înscriu în PNȚCD. O fac cu speranța că țărăniștii, ei înaintea
oricui altcuiva, își vor scoate Partidul din captivitatea nimicitoare în care e
ținut. Și că vor fi în stare să-și aleagă o conducere redutabilă: oameni de
caracter, integri, competenți și capabili de o solidaritate în principii
inexpugnabilă (care să nu mai facă posibilă repetarea tragicomediei prin care
Partidul a trecut și trece post-Coposu). Nu am de gând să revendic vreo funcție
în Partid. Nu voi accepta niciodată vreo funcție sau demnitate publică. Dacă bruma
de onorabilitate (căpătată mulțumită mai mult unui context public favorabil
decât meritelor personale) va putea să ajute în vreun fel, îmi va fi de ajuns.
La fel și cu experiența acumulată în mediul asociativ și cu specializarea în
câteva domenii. Dacă voi fi solicitat, nu voi ezita să dau mâna mea de ajutor,
necesară ca oricare alta, refacerii unității Partidului, azi distrusă complet.
Și, în sfârșit, dacă voi fi întrebat, le voi spune colegilor țărăniști că nimic
nu mi se pare mai urgent decât ca doctrina creștină, în primul rând ea, să fie
repusă acolo unde se cuvine în acțiunea Partidului și în politica românească;
doctrina creștină ca iubire a aproapelui iar nu ca “gloanțe pentru trădători”.
Că a fi creștin înseamnă să te jerfești pentru acest Partid de martiri, iar nu
să-l distrugi – mai ales ca în ultimii șapte ani, cu un cinism pe care nicio
minte rațională nu-l va putea vreodată înțelege. Că a fi creștin, militant al
acestui Partid, înseamnă să-ți pese, adică să nu treci nici măcar o zi cu
vederea răul din politica țării. Și să le spui oamenilor, pe limba lor, că
acest rău imens are drept principală cauză, de peste șapte decenii, izgonirea lui Dumnezeu, cu o stăruință
premeditată odios, din sufletele oamenilor și de peste tot din viața lor. (Cotidianul, 3 iulie 2017)
Situațiunea (LXXX), articol publicat in anul 2017
