Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Degringolada

Un sondaj de opinie publicat la sfârsitul anului trecut consemna faptul ca aproape doua treimi dintre români sunt "nemultumiti si foarte nemultumiti" de actuala "conducere a tarii". În opinia mea, dupa 1996 în România nu s-a petrecut nimic mai grav decât aceasta prabusire a încrederii populatiei în cei de la putere. Daca am în vedere si situatia economica în care se gaseste tara, eu cred ca nu este exclus ca în perioada urmatoare România sa înregistreze evolutii de o gravitate speciala.

Miscarile sociale declansate în urma cu câteva zile si reactia autoritatilor în fata lor sunt si ele rau prevestitoare. Minerii din Valea Jiului îsi apara locurile de munca, opunîndu-se închiderii minelor. Ei acuza actuala administratie – mai cu seama pe presedintele Constantinescu, vad – ca la alegerile trecute i-a mintit promitîndu-le ca nu va închide minele. Presedintele tace si pare a nu avea intentia sa se implice si sa medieze, potrivit Constitutiei, "între stat si societate". Partidul d-lui Roman este astazi foarte intransigent cu minerii pe care în 1990, el si nu altcineva, i-a învatat drumul catre Bucuresti. Ministrul Berceanu nici nu se gândeste sa discute cu Miron Cozma. "Miron Cozma este un infractor", iar Radu Berceanu si-a adus tocmai acum aminte ca în iunie 1990 a luat pe strazile Bucurestiului "niste suturi în fund" de la minerii lui Cozma. Tulburator, d-l Berceanu este, asadar, o victima a mineriadelor... În orice caz, sunt si eu de acord ca ministrul democrat are toate motivele sa fie suparat pe mineri si pe liderul lor pentru raul pe care l-au facut în primii ani dupa revolutie. Dar daca asta este problema, d-l Berceanu are atunci suficiente motive sa fie suparat si pe colegii lui de partid, care, prin ceea ce au facut – sau nu au facut, desi erau obligati sa faca, în 1990 - i-au încurajat pe mineri si pe Miron Cozma.

Ceea ce se întâmpla în aceste zile îmi da presentimentul unei degringolade iminente. România pare a-si fi pierdut orice punct de sprijin. Minerii se revolta aparîndu-si locurile de munca. Guvernantii refuza sa discute cu ei si cu liderul lor. Ei spun ca este nedemn sa stea de vorba cu un infractor pe care Justitia l-ar fi facut scapat. Asadar, este pusa în cauza si Justitia - si, admit si eu, poate ca nu fara temei. Nu cu mult timp în urma, Justitia a fost pusa în cauza si de presedintele Constantinescu (magistratii sunt corupti si au o mentalitate comunista). Presedintele este si el însa contestat. Minerii îi reproseaza ca i-a mintit si ameninta ca, daca le va fi refuzat în continuare dialogul, vor veni la Bucuresti. Presedintele Diaconescu îi previne pe mineri ca se va face apel la politie si la armata. În urma amenintarii, mai multe sindicate din tara se solidarizeaza cu minerii din Valea Jiului. Oficiali militari avertizeaza ca nu vor executa misiuni ca acelea la care s-a referit d-l Diaconescu, iar d-l Diaconescu revine, precizând ca de fapt voise sa se refere la jandarmi si nu la armata. Ministrul Babiuc intervine si el: si totusi, armata va executa misiuni "ca acelea la care s-a referit d-l Diaconescu"...

Mie îmi este efectiv imposibil sa înteleg si cum se poate ca guvemantii sa nu vada cât de mult seamana situatia de azi cu cea din septembrie 1991. Aceeasi inflexibilitate si de o parte si de alta, aceleasi amenintari, acelasi refuz al dialogului. În ultimele zile am sentimentul ca cineva vrea chiar ca istoria sa se repete. Asta ma face sa gasesc în inflexibilitatea unora dintre responsabilii guvernamentali ceva suspect si foarte periculos.

Eu nu pledez aici cauza minerilor. Daca datele oficiale privind productivitatea, subventiile si pierderile din mineritul din Valea Jiului sunt exacte – si este clar ca nimeni nu le contesta convingator – masurile guvernamentale trebuie luate. Acum, si în termenii în care au fost stabilite. Fermitatea pe care o presupun aceste masuri (dramatice pentru existenta celor vizati de ele) nu poate avea însa nimic în comun cu resentimentele, cu comportamentul arogant si cu gesturile provocatoare. Întelegînd bine lucrul acesta, autoritatile vor putea sa evite evolutii dintre cele mai nedorite. (Cotidianul, 11 ianuarie 1999)


Degringolada, articol publicat in anul 1999