Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

Situațiunea (LXXXVI)

Anii 2010-2014, de după criza din 2008, pornită ca și cea din urmă cu nouă decenii tot de pe Wall Street, au constituit perioada celor mai negre profeții pentru UE. De peste Ocean magistrala sinteză a zguduitoarelor și cutremurătoarelor mii de preziceri a reușit-o un fost consultant al fostului Obama, care cu cuvintele sale a rupt catapeteasma Templului în nouă: „Criza europeană se poate termina într-un război mondial”. Dar Apocalipsa ne-o vesteau din chiar interiorul Uniunii până și dragii parteneri din Albion, care – absolut întâmplător tocmai în toiul crizei – au anunțat că vor părăsi Uniunea. Ceea ce, știm deja, au și facut – ca niște adevărați gentlemani, ce-și țin cu strictețe cuvântul dat. Dacă au făcut-o cu Stalin la Yalta, puteau ei să se poarte ca niște mojici tocmai într-un club al democrațiilor selecte? Și totuși, iată, după un deceniu de la declanșarea crizei, UE se încăpățânează să supraviețuiască. Iar euro refuză și el să se dea pe mai puțin de 1,3 dolari. Și să-l contrazică insolent până și pe d-l Soros. Care în 2012 alerta Universul cu criza "de coşmar" a zonei euro și cerea să se adopte “două măsuri urgente”: ieșirea Germaniei din zona euro și deprecierea nesuferitei monede. Între timp observ că această Cassandră amușinând mereu bursele a schimbat partitura. Nu mai există coșmarul ce nici nu existase dar Uniunii tot rău îi e. Ea se află – of course – într-o “criza existențială”. Amenințată mortal de xenofobie, de ruși și, mă-nțelegeți domniile voastre, de toate alea. În toți anii de după criză cea mai atacată a fost, firește, Germania, în special pentru relațiile economice foarte profitabile cu Rusia. Ceea ce în vara lui 2012 chiar mă făcuse să mă întreb, cum îmi vine să mă întreb și acum: “Pe cine și cu ce deranjează că cele două mari puteri cooperează în loc să se înfrunte? Regretă cineva că Stalin şi Hitler nu pot să mai treacă o dată Europa prin foc şi sabie?” / Monarhiștii d-nei Marilena Rotaru - purtând pompon regal la pălărie și Republica în suflet - insistă ca la noi Casa regală să nu facă altceva decât filantropie mizericordioasă și să joace șotron cu micuții patriei. Și să salveze de la o inevitabilă și ineluctabilă dispariție, din Balta Văcăreștilor, specia de peștișori cu aripioare care respiră prin branhii. / Dacă vreți să stricați un om bun, lăudați-l stăruitor. / Vă dați domniile voastre seama cam ce grozăvie patronează, împotriva intereselor cetățenilor proprii, guvernele europene prin faptul că la CEDO judecarea cauzelor a ajuns să dureze în mod frecvent 10, 12 sau chiar mai mulți ani? În aceste condiții întreb și ce rost mai are păstrarea în Convenția europeană a dreptului la un proces echitabil sub aspectul judecării acestuia “într-un termen echitabil”, când CEDO îl încalcă ea însăși zi de zi? "Justiție europeană"... Halal! / La funeraliile Regelui au lipsit SUA, Germania, Franța etc. O atitudine ce mi se pare aproape neprietenească la adresa fostului Suveran și a poporului său. S-a putut trece chiar atât de ușor cu vederea că Regele nostru era ultimul șef de stat în viață implicat în cel de-al doilea război mondial, având o contribuție atât de importantă în deznodământul războiului? Spune lucrul acesta că revenirea României la Monarhie ar putea să nu fie văzută cu ochi buni? Sincer, mă îndoiesc. Mai ales că se știe bine că, atunci când au avut să-și împlinească un ideal istoric legitim, românii n-au ezitat s-o facă și pe cont propriu. În plus, cine în 1947 nu s-a opus strivirii statalității noastre prin alungarea Regelui nu ar avea căderea, mă gândesc, nici să se opună reparării răului imens ce ne-a fost făcut. / Bumerangul, d-le Liiceanu, e acel „Apel către lichele” care peste ani ți se întoarce în plină figură. (Revista Timișoara, 12 ianuarie 2018)


Situațiunea (LXXXVI), articol publicat in anul 2018