Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Situațiunea (LXXXVII)

Cred că la un moment dat am mai scris câteva rânduri despre Mișcarea „Rezist” de la noi. Dacă revin e mai ales ca să mă întreb cum se face că acești oameni nu observă cât de mult seamănă militantismul lor cu verbiajul mereu iezuit și demult uzat al unor intelectuali ca Gabriel Liiceanu și Ana Blandiana. Sigur, dacă unele din reglementările preconizate de PSD în domeniul Justiției vor fi adoptate, va fi un lucru rău. Dar și, pe de o parte, amendabil în mod democratic cel târziu după alegerile viitoare – iar pe de alta departe de trăsnăile vehiculate de cei doi mai peste tot. Cum că, de exemplu, citez: “În aceste zile se distruge statul de drept din România. Au făcut legi pentru borfași și șuți. Vom putea fi omorâți pe stradă, copiii noștri vor putea fi violați, femeile noastre răpite și trimise de ganguri de traficanți în străinătate.“ Și apoi, întreb, poți să înțelegi că „rezistenții”, urmând pe Blandiana, Liiceanu și pe adevărații păpușari, protestează astăzi în contra unor preconizate amendamente legislative în timp ce în deceniul jafului fără precedent patronat de Băsescu și camarazii lui nimeni n-a văzut pe nimeni indignat în stradă? Ori că în aceiași ani numiții meditau la nemurirea sufletului în vreme ce șefa instanței supreme, Livia Stanciu, învăța despre cum judecătorii trebuie să facă “parteneriate de nădejde” cu Laura Codruța Kövesi și procurorii ei abuzivi? I-a văzut cumva cineva pe respectivii să aibă, tot cam pe atunci, vreo tresărire când un general al celui mai important serviciu secret a dezvăluit că Justiția devenise ceea ce cu toții bănuiam de mai mult timp, ca în orice dictatură sănătoasă, anume „câmpul tactic” al serviciilor secrete? Sau când fostul CSM a refuzat să-i mai reprezinte pe magistrați pentru a se pune în slujba Sistemului având la vârf pe Președintele fost agent securist în Occident? În sfârșit, în zilele din urmă am găsit pe numeroase site-uri avertismente ale „rezistenților” cum că-și vor „radicaliza” acțiunile. “La nivelul țării, mai ales în marile orașe”, atrageau ei atenția, „vom fi în jur de 150.000 de oameni.” Foarte bine, îți zici, încă mai avem spirit civic. Numai că o frază mai încolo îți dai seama că de fapt oamenii și-au pierdut până și simțul măsurii: „Va fi inacceptabil”, dădeau ei ultimatum, „ca o țară întreagă să fie ținută în frig și ploaie de o guvernare putred de coruptă.” / Nimic nu i-a unit mai tare pe dușmanii acestei țări (sovieticii, unii din Vest, bine știuți, și cozile de topor de aici) ca ura împotriva Regalității noastre și istoriei făurită sub ea. Așa că n-a fost deloc o întâmplare că până și la Domnul Regele nostru a plecat din exil. / Am mai spus-o, și o s-o mai spun oricând va fi cazul, mi-am plătit  scumpicel libertatea de gândire și de opinie. În 1999, Petre Mihai Băcanu, Ana Blandiana și etern intrigantul ei soț, ce-mi erau cu toții colegi la Alianța Civică, m-au alungat de la România liberă, pentru că mă încăpățânam să nu mă fac că nu văd, asemeni lor, că și cei pe care noi îi susținusem să ajungă la putere făceau, nu o dată, ceea ce împreună criticasem până atunci la cei de dinainte. În 2010 am fost alungat de la Cotidianul, absolut firesc, de oamenii lui Sorin Ovidiu Vântu – Robert Turcescu și echipa de la Academia Cațavencu. În 2015 mă reprimește Cornel Nistorescu. Însă tot el, secondat de Simona Popescu, o mironosiță de o  obediență înspăimântătoare, avea să mă suprime peste nici doi ani. Tot mai îndatorat unor medii tot mai tulburi, directorul ziarului fondat de Ion Rațiu mă șicanează deplorabil, ca în final să-mi ceară s-o las mai moale cu Securitatea. Și iată-mă găzduit de puține luni de revista spiritului liber al Revoluției și Proclamației de la Timișoara. O pură întâmplare a făcut ca zilele trecute să aflu condițiile aproape tragice în care încă supraviețuiește revista. Mulțumită unei mâini de oameni, în frunte cu Petru Vasile Tomoiagă și Flavius Boncea, ce îmi par a avea – exact așa! – o indenegabilă vocație a eroului necunoscut. După ce, în urmă cu patru ani, Primăria condusă de urmașii Brătienilor – ce impostură odioasă... – le-a mărit chiria de mai mult de zece ori, ei au rămas până și fără sediu (clădirea fiind abandonată și în paragină de atunci și până azi). Iar toate acestea în timp ce intelighenția noastră, oameni ca Liiceanu și Băcanu, ca să mă refer doar la ei, doi nababi de un cinism patologic, mai întâi s-au legitimat cu spiritul Timișoarei, pentru a trece drept repere ale „tranziției post-comuniste”, ca apoi să se lepede de el ca de o haină ponosită. Și numai așa putându-se înstăpâni, nelegiuit, pe avuții imense (editura Politică, respectiv ziarul România liberă), primite chiar din mâna mai marilor acestor vremuri ale ticăloșiei. (Revista Timișoara, 26 ianuarie 2018)


Situațiunea (LXXXVII) , articol publicat in anul 2018