Valerian Stan
Credo ergo sum
"Mândria împiedică dragostea." 

Armata si politicienii (II)

Aratam saptâmana trecuta, referindu-ma la declaratiile publice facute de curând de doi înalti responsabili guvernamentali, cât de periculoase mi se par amatorismul si superficialitatea în abordarea de catre autoritati a problematicii rolului si misiunilor fortelor armate (ale armatei, în mod special). În discutie au fost, în principal, confuziile serioase care persista cu privire la (i)legalitatea folosirii armatei în apararea ordinii publice, a "ordinii de drept". Din pacate însa, în aceasta chestiune, probleme sunt nu doar la nivelul declaratiilor oamenilor politici, la care m-am referit în prima partea a acestui text. As spune chiar ca nici macar în primul rând la acest nivel, de vreme ce din punct de vedem legislativ lucrurile stau înca si mai rau.

Pâna în decembrie 1989, Constitutia României si legislatia militara nu stabileau armatei absolut nici o misiune în legatura cu apararea "ordinii interne". În paranteza fie spus, acesta este si elementul care pledeaza cel mai convingator în defavoarea generalilor care la revolutie au dat ordinele pe care le-au dat. Constitutia din 1991 a instituit în sarcina armatei, pe lânga misiunile "clasice" ale ei, si pe aceea de a garanta "democratia constitutionala". Am afirmat de curând ca dupa revolutie au fost câteva chestiuni foarte importante pe care clasa politica româneasca le-a tratat, la unison, cu o superficialitate de neînteles. Problema despre care vorbesc aici este una dintre ele. Pentru ca este efectiv de neînteles ca dupa ce armatei i-a fost atribuita, prin Constitutie, o misiune pe care pâna atunci n-o mai avusese, sa nu fie realizat si cadrul legal subsecvent. Fara de care nu numai ca militarii pot fi pusi în situatii inacceptabile, dar pot fi oricând repetate experiente dintre cele mai dramatice.

Dar iata, pe scurt, despre ce este vorba. Cu toate ca prin Constitutie se stabileste ca regimul starii de asediu si al celei de urgenta trebuie reglementat prin lege organica, o asemenea lege nu a fost adoptata nici pâna acum. Total descoperita si din acest punct de vedere în conflictul cu minerii, actuala administratie a recurs la reglementarea acestei chestiuni prin ordonanta guvernamentala de urgenta, în dispretul dispozitiilor Constitutionale în vigoare. O data depasite amenintarile cauzate de recent încheiatul protest al minerilor, excesele de genul acesta si de genul veritabilei stari de asediu dictata abuziv si provocator în Valea Jiului de ministrul Transporturilor Traian Basescu – excese susceptibile sa puna ele însele în cauza principiile statului de drept si drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor – trebuie avute si ele în vedere de cei care în zilele din urma au atribuit exclusiv minerilor raspunderea pentru raul produs.

Conceptia fundamentala de aparare a tarii, un document care ar fi trebuit sa cuprinda la rândul lui prevederi importante cu referire la domeniul în discutie, nu a fost nici el adoptat de Parlament. Nici în timpul administratei lliescu, si nici dupa 1996. Actualul presedinte al României – si al CSAT, si comandant al fortelor armate, deopotriva – pare sa fi uitat de mult de angajamentul facut în vara trecuta ca CSAT va înainta Parlamentului, "în scurt timp", spre aprobare, respectivul document. Aici as vrea sa spun si ca domeniul apararii mi se pare a fi unul dintre cele în care presedintele Constantinescu a avut pâna acum o prestatie mai mult decât nesatisfacatoare.

În sfârsit, Legea de organizare a CSAT impunea acestui organism, înca din 1990, obligatia de a adopta un plan de cooperare între Ml si MApN "pentru mentinerea si restabilirea ordinii de drept". Evident, nici planul acesta nu exista, ceea ce poate pune armata (si din nefericire chiar a si pus-o în cursul saptamânii trecute) în situatii imposibile, în conditiile în care Legea de organizare si functionare a MApN (intrata si ea în vigoare cu mai bine de opt ani în urma) îi cere armatei "sa puna în aplicare planul de cooperare cu MI". Toate acestea ma fac sa afirm ca daca în recentele tulburari din România  s-a  reusit  evitarea implicarii armatei într-o noua confruntare fratricida, faptul acesta îl datoram mai mult unei providente generoase decât responsabilitatii celor care ne conduc.

Semnalam saptamâna trecuta gafa ministrului Apararii, d-l Babiuc, care declarase ca armata poate interveni împotriva minerilor, "potrivit Constitutiei, în situatia în care fortele politienesti nu fac fata". (Spun gafa pentru ca, repet si astazi, în Constitutia României nu scrie nicaieri asa ceva). Dupa o asemenea declaratie te-ai fi asteptat ca Opozitia sa-i administreze ministrului democrat, în public, o lectie usturatoare de drept constitutional. Nici vorba însa de asa ceva, si tare ma tem ca n-a facut-o din exact aceleasi motive din care a gafat si d-l Babiuc. În schimb, Opozitia s-a aratat profund indignata de faptul ca "printr-o asemenea conceptie, guvernantii pun în pericol dezvoltarea democratica a statului". Uitînd (sau doar facîndu-se ca uita) ca în anii în care ea însasi se afla la guvernare "concepea" si actiona aproape la fel.

Evident, oricine întelege - ca pe o fatalitate, de-acum - ca oamenii nostri politici sunt într-o campanie electorala eterna. Numai ca în cazul de fata ar trebui înteles ca miza e mult prea mare, iar riscurile, la fel.

P.S. Într-un dialog de ultima ora pe care l-a avut cu ziaristii, d-l Babiuc a mai afirmat si ca unul din temeiurile legale ale implicarii armatei în "conflicte interne" s-ar gasi în Legea Jandarmeriei. Ceea ce e nu doar absolut neadevarat, dar si profund absurd. Confuzia în care traieste ministrul Apararii îmi aduce aminte de legendarul Mos Teaca - capitanul - care i-a arestuit în piata pe tivilii care nu purtau reglementar pompon la palarie. (Cotidianul, 25 ianuarie 1999)


Armata si politicienii (II), articol publicat in anul 1999