Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

Situațiunea (XCIII)

Simțind probabil că e tot mai aproape timpul în care va avea și el de dat seamă, Traian Băsescu a devenit tot mai agitat. Exponent al FSN-ismului originar, în chestiunea recuperării teritoriilor răpite de Stalin el a fost practic mereu pe aceeași poziție cu alde Iliescu, Roman și Adrian Severin. Ca acum să ni se înfățișeze mai unionist decât Mihai Viteazu, Cuza și Ferdinand la un loc. Numai acum când, gândită de minți lucide și patrioți adevărați, revenirea Republicii Moldova, înainte de toate prin voința locuitorilor ei, pare mai realizabilă ca oricând altă dată.  Iată aici doar o probă de bezmetică aflare în treabă și de populism indigest specialitatea casei. Deși Pactul Hitler-Stalin a fost condamnat și răz-condamnat, începând chiar cu URSS (Sovietul Suprem, 24 decembrie 1989) și continuând cu Parlamentul României (24 iunie 1991), fostul agent al lui Ceaușescu la Anvers a anunțat, pe 5 februarie din anul Domnului 2018, că, citez “Săptămâna viitoare, cu semnătura mea și a celorlalți parlamentari din partidul nostru, vom depune în Parlament un proiect de Declarație prin care să denunțăm Pactul Ribbentrop-Molotov și efectele lui” (agitatului unionist nici prin minte nu avea cum să-i treacă faptul că de “denunțat” Pactul a fost în realitate denunțat la 22 iunie 1941, odată cu atacarea Uniunii Sovietice de către Germania). Față cu unele ca acestea n-aș mai avea alta decât să aduc aminte că acest om a fost, totuși, vreme de un deceniu, președintele României. / Mă întreb dacă nu cumva unii dintre noi ne-am fi agitat un pic mai mult de s-ar fi întâmplat ca pădurile patriei să ia calea Israelului, și nu a Austriei, ca în anii din urmă. / V-o mai amintiți pe d-na Livia Stanciu? Vă întreb nu ca să vă stric ziua, ci ca să vă propun o comparație. O comparație între mentalitatea dumneaei și cea a succesoarei. Participantă pasionată la bilanțurile DNA-lui lui Kövesi, fosta președintă a instanței supreme a dat de veste lumii, cândva, cât de important e “parteneriatul de nădejde” dintre judecători și procurori. Recent, succesoarea Cristina Tarcea nu doar că a ieșit din paradigma „ontologică” a fostei dar și-a mai și pus, în plen, la recentul bilanț al DNA, o bună întrebare, citez: “Mi-am pus întrebarea dacă președintele ICCJ trebuie să participe la bilanțul DNA.” Întrebarea mi s-a părut mai mult un mesaj suficient de clar pentru un sistem judiciar pe care regimul Băsescu l-a vrut construit sub controlul serviciilor secrete și al procurorilor. Apropo, să privim atent la scandalul în curs pe tema protocoalelor secrete. Dacă mai întâi vom afla cum serviciile secrete și-i subordonau pe procurori, după nu mult timp se va confirma și grozăvia despre care eu vorbesc de mulți buni: serviciile secrete au controlat și bună parte din judecători. Dar, revenind, o noutate pentru mentalitatea și conduita primului magistrat al țării a fost și scurtul său discurs la bilanțul Parchetului General (aici îmi mențin părerea că, dacă nu cumva a avut de transmis și de acolo un mesaj, președinta ICCJ ar fi trebuit să nu participle nici la acel „bilanț”). Deloc tușată de discursul Președintelui Iohannis (ceva ce pe alocuri parcă nici la Traian Băsescu n-am mai auzit), Cristina Tarcea a ținut să aibă propriile-i opinii. Mai mult, ea a îndreptat, deplin justificat și parcă și curajos, o critică deschisă către o putere administrativă deplorabilă, reprezentată la vârf în sală, pentru ceea ce reprezintă pur și simplu o bătaie de joc, de decenii, la adresa instanței supreme. Citez din nou: „Am văzut că s-a finalizat dosarul Mineriada. ICCJ nu are o sală în care acest dosar să fie judecat, am încheiat protocoale cu Curtea Militară de Apel, și să ne rugam și de alte instanțe să ne găzduiască. Aceasta este realitatea din Romania, dar nimeni nu s-a gândit să îndrepte în primul rând această strâmbătate din Jusțitia din România.” În urmă cu câteva săptămâni am fost justițiabil al Înaltei Curți. Revenind după câțiva ani, și deci și după ce o decizie recentă a Curții Consituționale a împovărat din nou, până la imposibil, rolul ICCJ, al cărui sediu e comparabil cel mai adesea cu al unei judecătorii. Ce am văzut în această clădire mi-a confirmat că de fapt totul asta este: o imensă și parcă și ușor de descifrat bătaie de joc. / Sunt de părere că există motive să ne întărim în nădejdea că anul Centenarului ne poate aduce și România Mare, și România Regală. / Breaking news: Bulă în curu gol, șef la DNA –  "Protocolul cu SRI nu era de colaborare, ci de cooperare, echipele nu erau mixte, ci comune."  (Revista Timișoara, 6 aprilie 2018)


Situațiunea (XCIII) , articol publicat in anul 2018