Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

Perseverare diabolicum

O întâmplare de tot hazul a facut ca un document intitulat "Raport privind modul de actiune a MApN pe timpul evenimentelor din 8-22 ianuarie 1999" sa încapa – în contra reglementelor ostasesti, înteleg – pe mâna ziaristilor rai si gura-sparta. Atâta le-a trebuit generalilor d-lui Babiuc! A doua zi, mai toate ziarele au fost pline de protestele lor (si chiar si de amenintarea cu Curtea martiala). Domnii generali s-au ofuscat exclusiv pentru faptul ca presa si-a permis sa publice documentul cu pricina fara voie de la d-l Degeratu (cel care îl prezentase cursantilor Colegiului National de Aparare cu prilejul unei întâlniri pe care a avut-o cu acestia). Cât priveste continutul, deci, documentul este strict autentic – Ministerul Apararii fiind obligat, în fata evidentei, sa si-l asume ca atare – ceea ce îmi permite mie sa fac câteva observatii pe marginea lui.

Inventariind problemele cu care "s-a confruntat" MApN pe timpul ultimei "mineriade", Raportul generalului Degeratu o gaseste drept cea mai grava pe aceea ca militarii s-au dovedit tematori în a îndeplini misiuni de restabilire a ordinii de drept întrucât "multi dintre acestia au fost sau sunt cercetati, judecati sau condamnati pentru executarea ordinelor primite de la comandantii lor si în legatura cu îndatoririle de serviciu" (aluzie stravezie, desigur, la decembrie 89). Asadar, d-l Degeratu vrea sa ne convinga ca în armata exista cu adevarat o problema foarte grava (pe care se si grabeste s-o justifice): aceea a riscului insubordonarii în masa a militarilor de teama "precedentului" din decembrie 89.

Dupa cum si-a formulat asertiunea, seful Statului Major General se face ca nu întelege ca, din perspectiva despre care vorbim, între decembrie 89 si ianuarie 99 lucrurile sunt fundamental diferite, în sensul ca, din considerente asupra carora nu ma voi opri aici, în urma cu zece ani armata nu avea inclusa între misiunile sale, asa cum o are astazi, si pe aceea de a apara ordinea constitutionala. Cu toate acestea, sigur ca da – stim astazi foarte bine lucrul acesta – armatei i s-au dat ordine ilegale, cele mai multe pe fondul dezinformarii la care conducerea politica si militara de atunci a supus esaloanele militare inferioare (cu privire la iminenta unei agresiuni externe asupra României). Adevarul acesta este practic unanim acceptat, iar responsabilitatile la acest nivel trebuie cautate, si nicaieri în alta parte. De altfel, în ultimii ani, cele mai importante dintre solutiile instantelor militare chiar în sensul acesta sunt. Si atunci, daca lucrurile stau astfel, de unde nevoia de a inventa false probleme?

Am mai avut si alteori ocazia sa vorbesc despre rezistenta conducerii actuale a armatei la încercarile pe care Justitia le face pentru a lamuri cele întâmplate în urma cu zece ani. Reamintesc doar ca în toamna anului 1997, acelasi sef al Statului Major General a emis dispozitii catre personalul Armatei prin care a sabotat în modul cel mai eficace înfaptuirea Justitiei. Asta, în conditiile în care, nota bene, d-l Degeratu si unii dintre generalii din subordinea sa aveau de lamurit (si înca mai au) chestiuni importante tinînd de propria participare la evenimentele din decembrie `89. În ultimii doi ani, pâna si o parte a presei militare si-a asumat gesturi în afara legii, ajungînd chiar sa instige la revolta militara pentru a opri verificarile judiciare. Iar toate acestea, desi este evident pentru oricine ca armata însasi – care chiar asta înseamna, armata însasi, si nu o mâna de generali culpabili care vor sa se ascunda în dosul ei – are tot interesul sa se clarifice lucrurile. Pentru ca, în caz contrar, asupra ei va plana o culpa pe cât de generala pe atât de nemeritata. Ca sa nu mai vorbesc despre faptul ca aproape o treime dintre victimele revolutiei sunt militari, si nici în cazul lor adevarul nu a fost stabilit.

În sfârsit, un exemplu de ultima ora al felului în care conducerea armatei persevereaza într-un comportament cu totul inacceptabil l-am gasit în numarul de saptamâna trecuta al revistei 22. Directia de Relatii Publice a MApN a publicat o replica la un interviu acordat prestigiosului saptamânal, cu un numar înainte, de seful Parchetelor Militare, generalul Dan Voinea (un om sabotat în mod sistematic de conducerea armatei în eforturile pe care le face pentru aflarea adevarului). Ce spune Directia de Relatii Publice a Armatei? Mai întâi, ca în decembrie 89, armata avea ca misiune, stabilita prin Constitutie, prin legile si regulamentele militare, "apararea ordinii de drept". Ceea ce e un neadevar patent, pentru ca nici Constitutia din 1965 (în vigoare în decembrie `89), nici Legea apararii nationale a RSR (numarul 14 din 1972, care stabilea foarte precis si în mod exhaustiv misiunile Armatei) si cu atât mai mult regulamentele militare nu contineau asemenea prevederi. În al doilea rând, ca la revolutie armata a fost îndreptatita sa traga pentru ca "grupuri organizate, cu misiuni diversioniste si direct violente au atentat la independenta si integritatea teritoriala a tarii". Cu alte cuvinte, stiind bine ca hârtia suporta orice, Directia de Relatii Publice a armatei sustine astazi exact acelasi lucru pe care si Ceausescu l-a sustinut în urma cu zece ani, atunci când a dat ordinele criminale pe care Ie-a dat.

Cât despre d-l Dudu lonescu si amnistia lui, un timp m-am linistit spunîndu-mi ca tânarul taranist are idei putine si fixe. Acum mai cred doar partial lucrul acesta. În sensul ca ideile sunt, într-adevar, si putine si fixe, însa pentru mine devine tot mai clar ca ele nu sunt deloc ale d-lui Dudu. (Cotidianul, 15 februarie 1999)


Perseverare diabolicum, articol publicat in anul 1999