Valerian Stan
Nota bene
Secțiunea de Documente/ Alte documente se află în curs de actualizare prin adăugarea altor circa 50 de cauze soluționate definitiv sau în curs de soluționare (constând în acțiuni judiciare pe care le-am deschis începând cu anul 2002 cu scopul de a-mi apăra drepturi legale vătămate de autorităţi publice, dar şi de a testa inclusiv în acest mod respectarea în România a dreptului la un proces echitabil şi a dreptului de acces la justiţie). 

Un moment al adevarului

Felul în care autoritatile au pus capat ultimului protest al minerilor pare sa întruneasca o apreciere unanima. Pentru ca, în 1999, nici un om rational si de buna credinta nu poate sa accepte ca o decizie a instantei judecatoresti supreme sa fie desfiintata cu bâta. Din pacate, lucrul acesta nu a fost înteles de mineri, care, înfierbântati, s-au grabit sa sara în apararea liderului lor. Minerii nu au înteles ca de data aceasta, mai mult decât altadata, nimeni – nu doar autoritatile, dar nici opinia publica – nu putea sa fie de acord ca ei sa-si impuna vointa prin forta. Felul – lamentabil si fatalmente inevitabil, în egala masura – în care au esuat minerii condusi de Miron Cozma, comportamentul lor imatur si imprudent îi lasa însa complet descoperiti si pe analistii si politicienii care în ultima luna au perorat îndelung pe tema loviturii de stat. Falsitatea, dovedita, a tezei ca în spatele minerilor s-au aflat "anumite forte antistatale" din tara si din afara (inclusiv Moscova si comunistii ei) ne arata ca imprudenta si lipsa de masura pot face victime si printre intelectualii bucuresteni, si nu numai printre ortacii din Valea Jiului. (Stau si ma întreb daca responsabilii guvernamentali de la Bucuresti si sustinatorii lor vor fi realizat totusi raul pe care l-au facut atunci când, urmarind probabil cu totul altceva, au acreditat acest neadevar si în fata comunitatii internationale.)

De altfel, complicitatea cu "fortele antistatale" nu a fost cea mai absurda dintre acuzele aduse minerilor. Serile trecute, în studiourile postului Prima TV, minerii au fost acuzati pâna si ca, refuzînd prezenta ziaristilor printre ei, au încalcat "dreptul constitutional al românilor la informare". Ceea ce e mai mult decât inept, stiut fiind ca obligatii privind accesul la informatie nu pot avea decât autoritatile publice. Autorul acestei bazaconii (si al altora mai vechi, de acelasi calibru) este Mihai Stoenescu, fostul "purtator de cuvânt" al armatei, un personaj tulbure, despre care aud ca de câtva timp face politica de dreapta la partidul, onorabil altminteri, al d-lui Vosganian.

Revenind, pentru moment lucrurile îmi par a fi intrat într-o anumita normalitate. Nu împartasesc însa deloc euforia celor care ne anunta ca "am învins", ca "s-a facut justitie", ca, în sfârsit, avem si noi românii statul nostru de drept s.cl. s.cl. S-a facut, indiscutabil, un pas important. Dupa aproape un deceniu de exercitiu democratic mai mult decât aproximativ, justitia a dat primul semn convingator ca ar putea începe sa functioneze. (Că nimic nu ne-a daunat dupa revolutie mai mult decât nefunctionarea justitiei si a celorlalte institutii si, corelativ, lipsa de încredere a populatiei în ele, este un lucru în care eu cred foarte tare.)

Condamnarea lui Miron Cozma pentru mineriada din 1991 este un moment special. El poate sa însemne într-un anumit fel sfârsitul începutului (al unui început, de-aproape un deceniu, în care justitia si regulile democratice au stat sub semnul jumatatilor de masura, al improvizatiei si ezitarilor – partial inerente tranzitiei catre statul de drept), dar poate sa însemne si începutul sfârsitului. Nu este greu de anticipat atentia cu care opinia publica o sa urmareasca ce se va petrece în perioada urmatoare. Daca pentru ceea ce s-a întâmplat pâna acum în România si pentru ce se va mai întâmpla de aici încolo, justitie înseamna doar întemnitarea lui Miron Cozma, ma tem ca lucrul acesta ar putea sa însemne, cum spun, începutul sfârsitului. Pentru ca, de pilda, nimeni nu va putea sa convinga pe nimeni ca este drept ca autorii mineriadelor (inclusiv ai celor din iarna si vara lui 1990) sa fie judecati atât de diferit. Altfel spus, ca Miron Cozma sa stea dupa gratii, în vreme ce Petre Roman ocupă a doua demnitate în stat. Eu nu pledez aici pentru condamnarea d-lui Roman si a celorlalti autori ai mineriadelor, ci vreau sa atrag atentia asupra pericolului pe care îl poate reprezenta o justitie partizana, perceputa public ca atare, ale carei unitati de masura diferite sa decurga din lipsa ei de independenta. Pentru a convinge cu adevarat ca Miron Cozma nu este un caz de rafuiala politica, asigurarile patetice ale d-lui Petre Roman sunt insuficiente.

Independenta Justitiei si corectitudinea administratiei sunt acum doua conditii fara de care nu se va mai putea merge mai departe. Este timpul ca oamenii politici sa-si reprime odata pentru totdeauna tentatia de a se amesteca în afacerile Justitiei. Îmi aduc aminte indignarea, justificata, cu care d-l Constantinescu îi reprosa predecesorului sau ca le sugerase magistratilor cum sa trateze chestiunea caselor nationalizate. Niciodata nu mi-as fi imaginat ca odata ajuns presedinte d-l Constantinescu va proceda la fel, daca nu si mai rau. (Reamintesc aici numai interventiile repetate ale sale si ale subalternilor sai din sistemul fortelor armate, de natura sa saboteze Justitia în eforturile de a clarifica cele întâmplate în decembrie 1989). Guvernantii au aplaudat entuziast decizia Curtii Supreme de Justitie. Eu cred însa ca de fapt ei ar trebui sa aiba destule motive sa fie îngrijorati de ea. Si asta pentru ca, percepîndu-i drept principalii autori ai acestei masuri justitiare de o severitate exemplara, opinia publica le va pretinde în viitor un comportament pe masura. Un comportament care sa urmeze calea catre legalitate pe care ei au deschis-o odata cu condamnarea lui Miron Cozma.

Întrebari amânate pâna acum (sau pur si simplu ignorate sfidator) nu vor mai putea fi ocolite. Dosarul mineriadelor din `90, de pilda, nu o sa mai poata fi un tabu numai si numai pentru a nu-i supara pe camarazii politici de azi ai d-lui Constantinescu. Lamurirea altor mari dosare – ferecate pâna acum doar pentru ca în ele se regasesc nume dintre cele mai celebre ale actualei puteri: evenimentele din decembrie `89, jaful produs la flota maritima comerciala, în sistemul bancar si la fondul locativ public, privatizarile frauduloase etc – este si ea absolut necesara.

Dupa cum este timpul ca presedintele Constantinescu sa-si asume propriile esecuri de pâna acum. De refacerea credibilitatii presedintelui va depinde în mare masura reusita (sau esecul) ultimilor doi ani ai actualei guvernari. Reabilitarea luptei împotriva coruptiei (cu deosebire la nivelul superior al administratiei), renuntarea la tentatiile autoritariste, de amestec în treburile Justitiei si de reprimare a criticilor si adversarilor politici prin masurile de forta ale unor institutii ale statului este obligatorie pentru Emil Constantinescu. (Cât priveste amenintarea generalului de la Jandarmerie, Anghel Andreescu, cu folosirea în viitor a armamentului de lupta si a munitiei de razboi, tacerea presedintelui mi se pare cel putin stranie). Solutia mai mult decât neconvingatoare data recent în afacerea Tigareta II (în constiinta publica legata în modul cel mai direct, prin colonelul Trutulescu, de Palatul Cotroceni) îi va pune si ea presedintelui probleme dintre cele mai serioase. Desi poate sa para un detaliu, este nevoie ca Emil Constantinescu sa lamureasca public inclusiv acuzatiile de coruptie care i s-au adus mai cu seama în ultimul an – chestiunile tinînd de sponsorizarile si afacerile sale financiare neclare, de firmele, fundatiile si toate afacerile dubioase ale copiilor lui etc.

Stiu si eu foarte bine ca nimeni nu e profet în tara lui. Însa daca în lunile urmatoare nu se va întâmpla nimic din toate acestea, nu am nici cea mai mica îndoiala ca întemnitarea lui Miron Cozma se va întoarce împotriva actualei puteri cu un efect devastator. (Cotidianul, 22 februarie 1999)


Un moment al adevarului, articol publicat in anul 1999