În vara lui 2002, într-un editorial din "Cotidianul" ("Legionarii, azi") încercam sa atrag atentia asupra unuia dintre riscurile pe care cronicizarea prestatiei sub-mediocre a elitei politice din România l-ar putea aduce cu ea, anume optiunea alegatorilor pentru formule politice radicale. Era o perioada în care, cel putin la Bucuresti, "Miscarea Legionara" se dovedea mai vizibila ca oricând dupa 1989. Scriam în articolul meu ca, ignorînd ascensiunea "Miscarii Legionare", oamenii politici (dar si presa) nu rezolvau deloc vreo problema, dimpotriva. Mai spuneam ca, dupa parerea mea, recenta - la acea data - interzicere prin lege a "organizatiilor si simbolurilor cu caracter fascist" (celebra Ordonanta de urgenta 31/2002) nu rezolva nici ea problema; aminteam, în context, de perspectiva asupra acestor lucruri a unui reputat analist al extremismului european, potrivit careia "o democratie buna este aceea în care este loc si pentru extremisti". În sfârsit, celor care îsi propuneau sa reorganizeze miscarea legionara (dar si simpatizantilor ei), le aduceam aminte de câteva dintre "gravele raspunderi" pe care însisi înaintasii lor le-au avut în istoria României.
