Fortele de „centru-dreapta” si problemele lor (I)

Într-un mod pe care mi-l explic cu destula dificultate, îngrijorarea suporterilor actualei Puteri, care se tem înca de pe acum de deznodamântul viitoarelor alegeri, nu este si îngrijorarea politicienilor în cauza.

Daca dupa alegerile din 1996 destinul Conventiei Democrate (la Conventia Democrata ma voi referi mai ales) ar fi fost lasat exclusiv pe mâna adversarilor ei, nu cred ca lucrurile s-ar fi putut petrece mai rau decât s-au petrecut. Se stie, dupa alegeri CDR a încetat sa mai functioneze. Ea s-a mai întrunit în numai câteva rânduri, dar si atunci doar formal sau pentru a lua decizii pe care le-a încalcat a doua zi (ca în cazul înlaturarii lui Victor Ciorbea, de exemplu).

Nemultumita de evolutiile postelectorale – dar si pentru a se pune în acord, într-o masura mai mare, cu propria definitie – în primavara lui 1998 Alianta Civica a parasit Conventia Democrata (în cei sapte ani care trecusera de la înfiintarea ei, Alianta Civica contribuise major la deblocarea mecanismului democratic din România si îsi vedea împlinit astfel unul dintre obiectivele programului sau.) Acuzînd nemultumiri asemanatoare, din Conventie s-a retras si Partidul Alternativa României (UFD, azi). Cedarile numeroase si cel mai adesea lipsite de sens în relatiile cu partenerii de guvernare si incapacitatea gestionarii numeroaselor probleme interne proprii au slabit constant principalul partid al CDR, PNTCD. Pe parcursul unui singur an, din PNTCD s-au desprins doua grupari, ambele organizate acum în partide – ANCD si Partidul Popular – conduse de cei doi fosti prim-ministri postcomunisti ai acestui partid. În sfârsit, disputele dintre PNTCD si PNL, devenite cronice deja, întregesc tabloul unui spatiu politic confruntat cu probleme dintre cele mai serioase.

Asadar, cu nici un an înainte de alegerile legislative si prezidentiale, fortele politice "de centru-dreapta" se afla nu doar într-o scadere severa de popularitate, dar si într-un evident proces centrifug. Si totusi, cu exceptia Aliantei Civice – care într-o anumita masura se vede silita sa-si asume competente la limita propriului statut – nimeni altcineva nu pare sa aiba o perceptie cât de cât realista asupra acestei situatii. Pentru moment, chiar si în privinta reuniunilor initiate de Alianta Civica (între PNTCD, PNL, UFD si ANCD), lucrurile sunt destul de complicate. Partidele sunt prudente si urmaresc sa evite angajamente care ar putea sa nu le fie foarte favorabile electoral. "Moratoriul" criticilor reciproce, propus de AC, este si el primit cu rezerve. Victor Ciorbea explica – pe buna dreptate, cred eu – ca nemultumirile fata de comportamentul fostilor sai colegi sunt chiar cele care l-au determinat sa plece din PNTCD; iar de atunci lucrurile nu s-au ameliorat deloc, dimpotriva, s-au agravat. (Cu toate acestea, nu sunt foarte sigur nici ca ANCD nu a gresit atunci când a decis, "irevocabil" si destul de precipitat, sa nu mai participe la gândirea unei strategii electorale, comune.) Aparent mai concesiv, partidul lui Varujan Vosganian este în realitate, cel putin pentru moment, aproape la fel de ostil unei întelegeri preelectorale cu fostii aliati.

Impasul este, deci, evident. Desigur, se poate raspunde si ca în acest moment partidele asteapta sa treaca mai întâi "localele", care, prin rezultatele obtinute – spera fiecare – sa le întareasca pozitiile în negocierile pentru "generalele" din toamna. Dar chiar si asa, sunt înca de pe acum suficiente indicii ca si toamna ar putea gasi aceste partide fara o strategie comuna. Caz în care revenirea "stângii" la putere nu va mai fi decât o chestiune de timp. (Cotidianul, 14 februarie 2000)

Fortele de „centru-dreapta” si problemele lor (I), articol publicat in anul 2000