Paul Goma, românii si o chestiune de onoare

În urma cu doi ani, Paul Goma se confesa unui ziarist român care îl cautase la Paris: "Când Soljenitîn s-a întors în Rusia, am fost de o gelozie feroce. Uite, mai, el are unde sa se întoarca. El are o tara". Spre deosebire de Soljenitîn, Paul Goma nu are nici astazi o tara. Nu are, desi are si desi pentru ea si pentru oamenii ei, în plina dictatura comunista, el si-a pus în joc totul: viata, familia, libertatea, dreptul de a-si scrie cartile, totul. Pentru că în primavara lui 1977 a îndraznit sa atraga atentia asupra nesocotirii grave a drepturilor si libertatilor cetatenesti în România, Paul Goma a fost închis, batut si umilit. Suprimat fizic nu a fost mai ales datorita solidarizarii comunitatii internationale (mai cu seama a celei scriitoricesti) cu el si cu miscarea pe care el o initiase. Neputînd sa-l asasineze sau sa-l reduca la tacere, Ceausescu i-a luat cetatenia si l-a alungat din tara.

Dupa zece ani de la revolutie, Paul Goma continua sa fie un exilat; un apatrid, un om fara tara. De ce Ion Iliescu nu l-a chemat acasa, întelege oricine. Celui care a avut sa-i impute lui Ceausescu doar ca "a întinat nobilele idealuri ale socialismului" nu putea nimeni sa-i ceara sa faca asta. Însa de ce n-a facut-o nici Emil Constantinescu – presedintele anticomunismului postrevolutionar, nu-i asa – asta e, într-adevar, greu de înteles.

Greu, dar nu si imposibil. Ne amintim, de pilda, ca înca din primele luni ale mandatului sau, Emil Constantinescu a abjurat – chiar la Timisoara, atentie – de la una din ideile cele mai dragi celor care l-au votat (si de care el însusi a facut mare caz în toti anii de dupa revolutie): punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara, lustratia la nivelul activistilor PCR si al membrilor aparatului represiunii comuniste. Atunci când s-a pus problema deconspirarii ofiterilor de Securitate care în anii dictaturii comuniste "au desfasurat activitati de politie politica" si îndepartarii lor din SRI, Costin Georgescu, directorul SRI, a intervenit de fiecare data, opunîndu-se cu vehementa. Desi i s-a cerut public sa se dezica de gesturile subalternului sau direct (de-a lungul timpului unul din oamenii cei mai apropiati ai presedintelui), Emil Constantinescu nu a facut-o niciodata. (În ce priveste aceasta atitudine a lui Emil Constantinescu si a oamenilor lui fata de fosta Securitate, este impresionant sa vezi cum în corul celor care au sarit de curând sa-l apere pe presedinte de "securistii care îl terorizeaza" s-au întâlnit candoarea si buna credinta cea mai patenta cu partizanatul politic si demagogia cea mai manipulatoare). De mai bine de trei ani de când este sef al statului, de la Emil Constantinescu a primit decoratii cine a vrut si cine nu a vrut, multi dintre cei decorati fiind oameni de care pâna la ceremonialul prezidential nu auzise nimeni. De generozitatea presedintelui nu au scapat nici generalii Diviziei "Tudor Vladimirescu", ba, ne amintim, nici chiar unul dintre cei mai temuti tortionari de la Sighet. Pentru Paul Goma, însa, nimeni nu a mai gasit o decoratie, de parca Monetaria ar fi dat faliment. (Pe Paul Goma l-au decorat ungurii, dar românii niciodata). Emil Constantinescu nu l-a invitat pe Goma nici macar sa revina în tara si nici macar cetatenia pe care Ceausescu i-a luat-o nu i-a dat-o înapoi.

Atitudinea presedintelui Constantinescu este cea care este si pentru ca o parte a intelectualitatii care îl sustine, foarte influenta pe lânga el, este de acord cu ceea ce se întâmpla. Unii dintre ei par sa nu poata sa-i ierte nici azi lui Paul Goma curajul pe care ei nu l-au avut. Pentru ca Paul Goma le-a reprosat asta cu vârf si îndesat, si siguri ca nu s-ar fi sfiit sa o faca si odata întors acasa, ei au preferat sa-l stie în continuare la Paris (cei absenti, se stie, nu au niciodata dreptate). Intelectualii democrati l-au excomunicat pe Paul Goma pâna si din paginile ziarelor lor. (Epuizîndu-si argumentele, ca vai de ele, si parca pentru a-si scuza propria lipsa de curaj – pe care, evident, eu nu am dreptul decât sa o constat, si nu sa o si condamn – unul dintre ei mi-a conchis cândva: "Tokes si Goma – un ungur si un evreu care au pretentia ca ei ne-au determinat istoria".)

Verbul si fapta lui Paul Goma au comis adesea injustitii grave; chiar si fata de cei care ar fi trebuit sa fie – si nu au fost – solidari cu el. Paul Goma însusi recunoaste asta, iar în ultimul timp a început sa îsi asume public câte ceva din ceea ce este de asumat. Dincolo de toate astea însa, repunerea lui în drepturi este – pentru autoritati, mai ales pentru presedintele Constantinescu, pentru elita intelectuala si societatea civila din România – o datorie care nu mai poate fi amânata. Revenirea lui în tara este o tema care impune obligatii aproape în egala masura tarii si lui Paul Goma însusi; scriitorul exilat are datoria sa ajute ca tara lui sa poata recupera cât mai grabnic unul din prea putinele momente de demnitate ale istoriei ei comuniste.

A te fi solidarizat cu Paul Goma în anii dictaturii era o chestiune care tinea aproape în totalitate de curajul – fizic, mai ales – de a-i înfrunta pe Ceausescu si Securitatea lui. A o face astazi este o chestiune care tine exclusiv de onoare. (Cotidianul, 20 martie 2000)

Paul Goma, românii si o chestiune de onoare, articol publicat in anul 2000