Valerian Stan
Nota bene
Secțiunea de Documente/ Alte documente se află în curs de actualizare prin adăugarea altor circa 50 de cauze soluționate definitiv sau în curs de soluționare (constând în acțiuni judiciare pe care le-am deschis începând cu anul 2002 cu scopul de a-mi apăra drepturi legale vătămate de autorităţi publice, dar şi de a testa inclusiv în acest mod respectarea în România a dreptului la un proces echitabil şi a dreptului de acces la justiţie). 

Redactiei România literara (drept la replica refuzat)

- un text trimis redactiei la 20 mai 2000 si nepublicat -

Domnului Alex Stefanescu
Redactor sef

Stimate domnule Alex Stefanescu,

În numarul 19 al României literare, la rubrica "Revista revistelor", s-a scris ca "Valerian Stan a acuzat-o de curând pe Zoe Petre ca pe vremea lui Ceausescu l-ar fi persecutat oral". Daca referirea pe care "Cronicarul" dvs o face la mine nu este cumva o ironie, atunci sigur e o formulare din care cititorul nu are cum sa înteleaga ceva. Pentru ca, în definitiv, ce ar putea sa însemne o afirmatie ca aceasta: "Pe timpul lui Ceausescu X a fost persecutat oral de Y"? Va voi ruga, de aceea, sa fiti de acord cu publicarea rândurilor de mai jos.

În vara anului 1989, am sustinut examen de admitere la Facultatea de istorie din Bucuresti. Am fost declarat respins, lucrarile fiindu-mi depunctate sever, atât la istorie cât si la filosofie. Contestatia pe care am facut-o mi-a fost "judecata" de d-na Zoe Petre, care mi-a respins-o si mi-a cerut sa nu mai insist pentru ca "aveam probleme de dosar" (între altele, fratele meu era preot). Pentru că în ce ma privea decizia "cadristilor" era deja irevocabila, d-na Petre a venit la întâlnirea cu mine fara ca macar sa aduca cu ea lucrarile scrise a caror notare o contestam. Recent domnia sa avea să recunoască, "cu stânjeneală", î
n ediţia din 31 martie 2000 a ziarului Adevărul, că regulile de atunci o obligau să poarte cu candidaţii cărora le judeca contestaţiile „discuţii pur formale, în care ei nu avea dreptul să-şi revadă propria teză”. Prin urmare, în acest mod am fost "persecutat oral" de d-na Petre pe vremea lui Ceausescu. În toti anii de dupa 1989 am preferat sa nu vorbesc despre acest episod, pâna recent când o interventie publica a d-nei Petre, care mă implica, m-a obligat s-o fac.

Cu multumiri,
Valerian Stan

Referirea cu  care textul „Cronicarului” României literare mă vizase avusese în vedere un text pe care îl făcusem public anterior, la 30 martie 2000, prin care polemizasem cu d-na Zoe Petre. D-na Petre susţinuse, între altele, contrar realităţii, că, în vara anului 1996, nu aş fi fost desemnat director al campaniei prezidenţiale a lui Emil Constantinescu (pentru detalii, pe pagina de Documente/ Alte documente se poate vedea "Controversă cu Zoe Petre, principalul consilier al preşedintelui Emil Constantinescu"). Mai jos reproduc pasajul relevant din textul publicat în martie 2000 (o "Scrisoare deschisă", pe care cotidianul Adevărul a publicat-o sub un titlu dat de redacţie, „Valerian Stan acuză imoralitatea staff-ului lui Emil Constantinescu”).

"În vara anului 1989, am susţinut examen de admitere la Facultatea de Istorie din Bucureşti. Am fost declarat respins, lucrările fiindu-mi depunctate sever, cu circa trei puncte, atât la Istorie, cât şi la Filosofie. Pentru că nedreptatea era atât de evidentă, am contestat rezultatul. Contestaţia mi-a fost „judecată" de d-na Petre. Sigură pe ea, venind la discuţia cu mine fără ca măcar să aducă lucrările scrise, Zoe Petre m-a expediat scurt şi, cu un cinism care mă urmăreşte şi azi, m-a somat să nu mai insist pentru că am probleme „de dosar” (între altele, fratele meu era preot). În 1989, Zoe Petre era, deci, executantul cinic şi zelos al politicii de cadre comuniste. (După revoluţie, mi-am luat de la secretariatul Facultăţii dosarul. Speriaţi, probabil, de „evenimente", cadriştii nu mai apucaseră să şteargă menţiunea, subliniată pe coperta dosarului, care contase în respingerea mea: „Frate preot").

La sfârşitul lui 1990 - începutul lui 1991, lucram în cadrul Secretariatului central al Alianţei Civice şi mă ocupam mai ales de organizarea filialelor judeţene şi din Bucureşti ale AC. La una din şedinţele filialei din Capitală am avut surpriza s-o revăd pe d-na Petre. Pentru că am avut sentimentul că nu mă recunoaşte, am evitat să-i amintesc de cele întâmplate în 1989. Nu am făcut-o nici în anii care au urmat; cui i-ar fi făcut plăcere o asemenea amintire? Cam un an, d-na Petre a fost o prezenţă constantă şi destul de utilă în cadrul filialei Bucureşti. Au existat voci care în câteva împrejurări i-au reproşat apartenenţa la nu ştiu care structuri de conducere ale organizaţiei PCR de la Facultatea de Istorie. Nu am fost niciodată de acord cu cei care făceau asta. Mai important decât ce se întâmplase până atunci într-o orânduire aberantă, clădită pe frica de Partid, de Securitate şi de ziua de mâine, mi se părea ajutorul pe care d-na Petre îl dădea, cu ideile şi prezenţa ei, la construcţia Alianţei Civice. Asta am crezut atunci, şi asta cred, cu tărie, şi astăzi. Până acum, vreme de apioape zece ani, am preferat să păstrez tăcerea asupra primei mele întâlniri, din 1989, cu d-na Petre.

Polemica la care am fost obligat îmi produce un disconfort profund. Dacă oricare din colegii „de staff electoral" ai d-nei Petre ar fi făcut „precizările" la care m-am referit, cu siguranţă nu aş fi răspuns; în fond, nicăieri în lume campaniile electorale nu sunt făcute cu sfinţi care ard smirnă. În plus, în ultimii ani am suportat suficiente neadevăruri ca să nu le fi putut trece cu vederea şi pe cele despre care am vorbit. Dacă în cazul d-nei Petre am reacţionat, gestul meu nu vrea nici să demaşte, nici să acuze, ci să constate numai, fără nici un resentiment, că onestitatea este o chestiune care, adesea, se verifică mai bine în libertate decât sub dictaturi."


Redactiei România literara (drept la replica refuzat), articol publicat in anul 2000