Proprietatea – un detaliu

Aminteam si în urma cu o saptamâna ca una din marile restante pe care România le are, înca, la capitolul respectarii drepturilor si libertatilor fundamentale, asa cum sunt ele consacrate de Constitutia proprie si de tratatele internationale la care România este parte, o constituie restabilirea dreptului de proprietate asupra bunurilor confiscate de regimul comunist. În majoritatea covârsitoare a lor, cei deposedati abuziv de proprietatile pe care le-au avut sunt practic în aceeasi situatie ca pâna în decembrie 1989. Care sunt explicatiile acestei situatii? Cu siguranta, una dintre ele este ca politicienii de la Bucuresti au dificultati în ierarhizarea prioritatilor societatii românesti post-comuniste. Pentru relansarea economica si pentru ameliorarea conditiei materiale a membrilor ei, putea societatea româneasca sa imagineze o cale mai necesara decât aceea a reabilitarii proprietatii? Poate cineva sa spere la o societate prospera atunci când statul trateaza proprietatea ca pe o chestiune oarecare, a carei rezolvare este tergiversata de mai bine de un deceniu?

Dupa nu mai putin de sase ani de la revolutie, administratia de pâna în 1996 a gasit ca este necesar sa legifereze, în sfârsit, "situatia imobilelor cu destinatia de locuinte trecute în proprietatea statului" (Legea nr 112/1995). Preocupat de evolutiile ulterioare adoptarii Legii, Consiliul Europei a facut, în urma cu aproape patru ani, propria analiza în acest domeniu. Doua constatari din cuprinsul raportului CE sunt edificatoare. Mai întâi, ca Legea asigura restituirea proprietatilor doar în 1% din cazuri. În al doilea rând, ca despagubirile acordate sunt contrare principiului unei despagubiri echitabile, plafonul fixat de lege fiind departe de a reprezenta valoarea reala a proprietatii, situîndu-se la circa 15% din aceasta. Si totusi, chiar si în conditiile unei legislatii atât de deficitare, situatia putea fi sensibil mai buna. Pentru aceasta însa ar fi fost necesare doua lucruri. Pe de o parte, oamenii politici sa fi reusit sa evite ingerintele în afacerile Justitiei; ne aducem aminte ca nu doar o singura data oameni politici ocupând pozitii dintre cele mai importante în stat au sugerat magistratilor – ca sa spun numai atât – solutii contrare textelor constitutionale. În al doilea rând, libere de orice imixtiuni politice, instantele de judecata ar fi trebuit, pentru o aplicare corecta si unitara a legii, sa-si întemeieze deciziile pe principiul ierarhiei fortei juridice a normelor legale (preeminenta normelor constitutionale fata de cele ordinare si, în materia drepturilor omului, a celor internationale fata de cele interne). Cu alte cuvinte, în solutiile lor, instantele ar fi trebuit sa aiba în vedere, de pilda, ca dispozitiile legii erau în dezacord nu doar cu Conventia Europeana a Drepturilor Omului si deciziile Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei (Rezolutia 1123/1997), dar si cu normele constitutionale (si nu doar cu acelea de dupa revolutie, dar chiar si cu cele din perioada comunista, prin care se proclama ca exproprierile se puteau face numai "pentru cauze de utilitate publica" - si nu in numele "luptei de clasa" etc).

Cât priveste Constitutia actuala, oameni politici importanti – liberali, mai ales – au facut mare caz ca se impune modificarea ei, în sensul ca proprietatea privata "sa fie si garantata si nu numai ocrotita". În realitate, însa, aceasta abordare este în cazul cel mai fericit o falsa problema. Si asta pentru ca art 41 din Constitutie, care se refera la proprietatea privata, chiar garanteaza, si înca în modul cel mai explicit, acest tip de proprietate. Citez titulatura si paragraful 1 al art 41: "Protectia proprietatii private: Dreptul de proprietate, precum si creantele asupra statului, sunt garantate". Ce formulare mai lipsita de echivoc si-ar fi dorit domnii politicieni? Un asemenea enunt i-a putut împiedica, oare, cu adevarat, sa rezolve chestiunea proprietatii private? S-au putut împiedica judecatorii de o asemenea formulare ca sa nu restituie proprietatile celor care s-au adresat Justitiei? Stie cineva sa existe o singura hotarâre judecatoreasca, dintre foarte multele defavorabile proprietarilor, în care judecatorii sa-si fi motivat decizia astfel: "Restituirea proprietatii nu este cu putinta întrucât Constitutia României ocroteste doar, si nu si garanteaza, proprietatea privata"?

Explicatiile situatiei de astazi se gasesc si în faptul ca Curtea Suprema de Justitie nu si-a asumat în masura în care ar fi trebuit pozitia pe care prin lege o are în cadrul sistemului nostru de drept. Principala menire pe care Curtea o are, asa cum este ea definita în chiar articolul 1 al Legii nr 56 din 1993 – Legea CSJ – este aceea de a "urmari aplicarea corecta si unitara a legilor de catre toate instantele". Aici nu poate sa nu fie notata si responsabilitatea presedintilor României de dupa revolutie. Potrivit dispozitiilor constitutionale, sefii statului aveau obligatia sa vegheze la respectarea Constitutiei si la buna functionare a autoritatilor publice (CSJ este o asemenea autoritate, a carei conducere este, în plus, desemnata de chiar presedintele tarii). Asadar, întreb, se poate spune ca, în chestiunea în discutie aici, Constitutia a fost respectata, ca avem de-a face cu o buna functionare a autoritatilor publice si ca legea este aplicata "corect si în mod unitar"? Exista, oare, argumentele necesare unui raspuns afirmativ? (Bursa, 25 septembrie 2000)

Proprietatea – un detaliu, articol publicat in anul 2000