Start electoral

Asadar, timp de o luna si jumatate, România se va afla în campanie electorala. La start, aproape exact aceleasi partide ca si în urma cu patru ani (între timp PNL a iesit din CDR si merge singur, iar PSDR nu mai este aliat cu PD, ci cu PDSR). Alianta pentru România este singurul partid nou – daca despre o factiune desprinsa din PDSR se poate vorbi astfel – care are sanse sa intre în Parlament (în vreme ce PUNR este pe cale sa dispara de pe prima scena politica a tarii). Cursa pentru Cotroceni aduce ceva mai multe noutati: a iesit "veteranul" Emil Constantinescu si au intrat, pentru prima oara, Teodor Melescanu, Theodor Stolojan si Mugur Isarescu. Candidaturile exotice din alti ani ale nu stiu carui general în retragere sau tamaduitor miraculos lipsesc acum si vor scuti de derizoriul lor o întrecere care, în mod normal, are premisele unei competitii interesante. Pentru ca Ion Iliescu, Mugur Isarescu, Petre Roman, Theodor Stolojan, Gyorgy Frunda si Teodor Melescanu reprezinta, totusi, "high-life"-ul politicii românesti. Cartea lor de vizita este aceea a unor oameni care vreme de mai bine de un deceniu s-au aflat la vârful treburilor publice. Iar lucrul acesta, experienta lor mai ales, nu are cum sa nu conteze în logica actualei confruntari electorale.

Cred ca exista un numar de motive care sa ne faca sa ne asteptam la o întrecere deschisa (Datele referitoare la o presupusa întelegere dintre unele echipe de campanie cu privire la evitarea temei coruptiei sunt singurele care par sa justifice anumite temeri.) În acelasi timp, însa, trebuie observat si ca împrejurarea ca cei sase candidati au detinut pozitii publice importante presupune, pentru ei, si un dezavantaj deloc neglijabil, în sensul în care nereusitele din deceniul de dupa revolutie le sunt si lor imputabile. Aici mi se pare ca se observa cel mai bine cât de important era ca în cursa sa intre si un candidat neimplicat în guvernarile postrevolutionare si care sa fi fost capabil sa fructifice cum se cuvenea un asemenea statut. Candidaturile celor doi tineri provenind din Liga studentilor – Marian Munteanu si Eduard Manole – nu anunta o atare capacitate, iar tentativa "noii generatii" de a intra în politica risca sa nu se produca sub cele mai bune auspicii. Nu discut daca colegii din Piata Universitatii erau sau nu îndreptatiti sa-l înjure pe Marian Munteanu, cu atâta ura, pentru ca "a tradat" aliindu-se cu Virgil Magureanu. Spun, în schimb, ca, intrînd insuficient pregatiti în competitia politica, Marian Munteanu si colegul sau pot sa puna sub un semn de întrebare serios încrederea unei bune parti a populatiei că necesarele schimbari în politica româneasca ar putea sa vina dinspre generatia tânara. "Românizarea capitalului" si înca una sau doua devize izolationiste cu care a debutat campania lui Marian Munteanu nu pot sa rezolve în vreun fel problemele ecomomiei si societatii românesti si nici sa aduca autorului lor vreo sustinere care sa conteze în bilantul final al alegerilor. Confuziile cu care celalalt tânar s-a prezentat recent la o dezbatere televizata în chestiuni elementare de drept constitutional ori cu privire la rolul partidelor politice într-o societate democratica amplifica si ele temerea că primenirea, foarte necesara, a actualei clase politice ar putea sa fie amânata în continuare, la un orizont înca îndepartat.

În absenta unor adversari care sa le poata pune probleme reale, pentru cei sase adjudecarea mandatului prezidenţial va fi o formalitate. Pentru ca oricât de combativi ar vrea fiecare dintre ei sa fie în disputa cu ceilalti, câteva teme nu vor putea fi abordate decât cu o anumita – ori chiar o maxima - prudenta. Pentru ca, de pilda, cine din cei sase "veterani" ar putea sa reproseze doar adversarilor lui si nu si sie însusi faptul ca dupa mai bine de zece ani de la revolutie privatizarea nu a fost facuta nici macar în proportie de o treime? Cine dintre ei nu are sa-si reproseze nimic pentru lucrurile foarte grave care s-au întâmplat la nivelul sistemului bancar? Sau ca în deceniul 1990-1999 mortalitatea a fost mai mare chiar si decât în aceeasi perioada de dinaintea revolutiei, când "nivelul de trai" atinsese pragurile cele mai de jos si mai aberante din toata perioada comunista? Sau ca România este clasificata între tarile cele mai corupte din lume si ca, inclusiv din aceasta cauza, are perspectiva cea mai îndepartata de integrare în Uniunea Europeana?

Ar fi fost, deci, cât se poate de necesar ca macar unul dintre candidati sa poata sa oblige ca chestiunile acestea sa fie discutate deschis si cu toata seriozitatea si sa fie asumate responsabilitatile corespunzatoare. Ceea ce, în plus, putea sa mai si tempereze din apetitul pentru promisiuni – debordant si bine cunoscut – al politicienilor actuali. Apropo de promisiuni, în urma cu doua sau trei saptamâni, o remarca a d-lui Stolojan ne facuse foarte optimisti. "Îmi vine", marturisea el public, "sa dau cu pumnul în masa si sa le spun contracandidatilor mei: Domnilor, nu mai faceti promisiuni fara acoperire". Din pacate însa, nu mult dupa aceea, în ziua când si-a lansat candidatura, d-l Stolojan a simtit nevoia sa le promita alegatorilor ca, în cazul în care îl vor vota, "Ca Presedinte al dumneavoastra, biroul meu de lucru va fi tara". Brrr! Va mai aduceti aminte? (Bursa, 16 octombrie 2000)

Start electoral, articol publicat in anul 2000