Valerian Stan
Nota bene
Secțiunea de Documente/ Alte documente se află în curs de actualizare prin adăugarea altor circa 50 de cauze soluționate definitiv sau în curs de soluționare (constând în acțiuni judiciare pe care le-am deschis începând cu anul 2002 cu scopul de a-mi apăra drepturi legale vătămate de autorităţi publice, dar şi de a testa inclusiv în acest mod respectarea în România a dreptului la un proces echitabil şi a dreptului de acces la justiţie). 

Libertatea presei: ramâne cum a fost?

A doua zi dupa ce a fost desemnat prim-ministru, Adrian Nastase a facut publica renuntarea la procesele penale pe care le intentase cu mai mult timp în urma unor ziaristi. Gestul sefului noii administratii parea sa anunte, în sfârsit, o alta viziune a politicienilor de la Bucuresti fata de libertatea presei. Anii petrecuti în opozitie de d-l Nastase si partidul lui, precum si faptul ca în ultimul timp organismele europene au atras în mai multe rânduri atentia asupra problemelor serioase pe care România le are în acest domeniu justificau un anume optimism. Însa ambiguitatile recente din programul de guvernare par sa ne îndemne sa fim înca retinuti.

Repet un lucru pe care l-am mai spus – ultimii patru ani, ai guvernarii CDR-Emil Constantinescu, au fost (si) din perspectiva libertatii presei anii cei mai nefasti. Mai întâi, pentru ca multi dintre cei mai importanti demnitari publici – de la Emil Constantinescu, seful statului, la Valeriu Stoica, ministrul Justitiei, de la ministrul de Interne Gavril Dejeu, la cel al Apararii, Victor Babiuc, de la adjunctul ministrului Justitiei, Gheorghe Mocuta, la procurorul general Mircea Criste – au hartuit în zeci de procese un mare numar de ziaristi. În al doilea rând, pentru ca lucrul acesta s-a întâmplat desi, înca de la începutul numitei administratii, Consiliul Europei ceruse României, în modul cel mai imperativ cu putinta, abrogarea articolelor din Codul penal care interfereaza cu libertatea de exprimare – ofensa adusa autoritatii, calomnia si insulta. În al treilea rând, reactia "societatii civile" a fost cvasiinexistenta. Aici se cuvine notata inclusiv lipsa de reactie a parlamentarilor maghiari, altminteri cunoscuti pentru propensiunea lor dedicata prezervarii drepturilor si libertatilor fundamentale. Cât priveste celelalte partide ale fostei coalitii, era o naivitate ca cineva sa se astepte la mai mult. Ion Diaconescu ne apare astazi drept un personaj care a fost parca anume inventat ca sa joace rolul pe care l-a jucat. Pe agenda partidului d-lor Roman si Basescu altceva nu putea sa mai intre în afara marilor afaceri, santajului si diversiunilor de tot felul. Liberalii lui Valeriu Stoica s-au plâns vreme de patru ani ca nu pot sa modifice Codul penal (asa cum ceruse inclusiv Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei prin Rezolutia 1123/1997) pentru că partidele din coalitie nu i-ar fi dat în Parlament sustinerea necesara. Numai ca atunci când d-l Stoica si-a propus cu adevarat sa modifice Codul penal a facut-o fara nici un fel de probleme (printr-o Ordonanta de urgenta, precum cea din 15 noiembrie 2000, privind însa chestiuni efectiv derizorii în comparatie cu cele despre care discutam).

Libertatea presei ramâne, deci, o materie la care România are înca serioase restante. Pentru politicienii de la Bucuresti este mai important ca ei sa se poata rafui cu ziaristii decât ca tara pe care o conduc sa se conformeze unor norme intrinseci lumii civilizate. Desigur, lucrul acesta nu poate trece neobservat si nu va fi lipsit de consecinte. Atunci când, în septembrie trecut, a adoptat raportul cu privire la cererea noastra de admitere în UE, stiind bine care este situatia din România, Parlamentul European nu a ezitat sa vorbeasca deschis despre "îngrijorarea" că presa "continua sa fie supusa la hartuieli si tentative de intimidare din partea autoritatilor" (si, mai mult, sa ceara Comisiei Europene "sa monitorizeze îndeaproape" situatia din România).

Ceea ce se întâmpla la nivelul lumii politice (si uneori chiar si la cel al instantelor noastre judecatoresti) poate fi explicat cu atât mai greu cu cât jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului a fost în mod constant în sensul protejarii libertatii presei (ca "unul din fundamentele esentiale ale unei societati democratice") si al largirii si nu al restrângerii continutului ei. Nu mi se pare nimic excesiv în a repeta, având în minte realitatea din România, că potrivit Curtii de la Strasbourg, "limitele criticii presei sunt mai largi cu privire la politicieni decât în raport cu indivizii obisnuiti" si ca libertatea de exprimare acopera în aceste cazuri "nu numai informatiile si ideile primite favorabil sau cu indiferenta sau considerate inofensive, dar si pe acelea care ofenseaza, socheaza sau deranjeaza". Argumentatia citata aici se regaseste într-un mai vechi si celebru caz pierdut de Austria la Strasbourg, în 1984, ca urmare a condamnarii unui ziarist într-un proces intentat de cancelarul de atunci Bruno Kreisky.

Se spune ca oamenii inteligenti învata din experienta altora. Maxima aceasta nu e româneasca. Noi spunem "Tot patitu-i priceput". Din pacate însa, politicienii si magistratii nostri par a nu vrea sa învete nici chiar din experienta proprie. În septembrie 1999, România a fost condamnata de Curtea Europeana în cazul ziaristului Ionel Dalban (condamnat de instantele românesti în procesul intentat, pentru "calomnie", de fruntasul pedeserist Radu Timofte). În motivarea hotarârii sale, Curtea a argumentat, în termeni în care n-o mai facuse pâna atunci, că, nota bene, "libertatea în domeniul presei scrise include si recurgerea la o anume doza de exagerare si chiar de provocare". În tara, decizia Curtii Europene în cazul Dalban a fost ignorata – inclusiv de presa – într-un mod tare ciudat. Asa se explica si de ce mai nimeni nu stie, de pilda, ca în instantele românesti a existat si un magistrat, judecatorul Mihai Ciubotaru, care s-a opus condamnarii lui Dalban. În hotarârea sa Curtea de la Stasbourg a reprodus partial "opinia separata" a judecatorului Ciubotaru. O facem si noi aici, inclusiv din dorinta unei minime dar binemeritate reparatii: "Dezvaluirea adevarului este o conditie sine qua non pentru îndepartarea lacunelor si pentru apararea intereselor societatii. Aceste interese sunt prioritare apararii cu orice pret a propriei noastre reputatii. Constiinta ridicata a cetatii, ziaristul are dreptul si obligatia de a pune în discutie institutiile si oamenii acestora, pentru a controla daca munca lor este satisfacatoare, daca ei îsi justifica mandatul cu care au fost învestiti si daca prestigiul cu care sunt înconjurati este autentic sau fals". (Lumea libera, 3 februarie 2001 si Cotidianul)


Libertatea presei: ramâne cum a fost?, articol publicat in anul 2001