Întelegem bine, oare, în ce lume traim? Avem cu adevarat sau doar ni se pare ca avem criterii cu care sa facem judecati? Nu cumva, în realitate, din cauza lipsei de criterii bâjbâim doar si nu stim totdeauna, asa cum pretindem ca stim, ce este cu adevarat bine si ce este rau, ce ne este permis si ce nu? Daca nu ar exista, ma gândesc, suferinta unora dintre noi, datorata inclusiv indolentei, cinismului si necinstei multora dintre cei care ne conduc, lumea în care traim ar putea sa ne apara fascinanta. Cum fascinanta ne va aparea, probabil, atunci când trecerea anilor va fi estompat îndeajuns, bunaoara, amintirea minerilor adusi sa-i linseze pe bucuresteni. Timpul acela va fi cu siguranta unul al apropierii de normalitate. Pâna atunci însa – astazi în orice caz – daca ceva este cu adevarat fascinant, este chiar faptul ca nici nu ne dam seama cât de departe de normalitate suntem.
Pot sa însir fara nici un efort numele a câtorva zeci de cunoscuti care mi-au împartasit emotiile lor legate de ce au vazut urmarind canalul de televiziune Animal Planet. Si, ma întreb, ar putea un om normal sa nu fie impresionat de ce vede acolo? Într-o lume în care oamenii sunt pedepsiti penal chiar si numai daca se poarta neglijent cu animalele proprii. În care zeci de oameni si un arsenal tehnic impresionant sunt mobilizati zile la rând pentru ca în nu stiu care zona, la zeci de kilometri distanta, cineva a semnalat un pui de vulpe ranit. Într-o lume în care oamenii cheltuiesc multi bani, adesea tot ce au economisit de-a lungul multor ani de munca, pentru ca medicul veterinar sa le readuca la viata câinele bolnav sau accidentat. Într-o lume în care oamenii sunt capabili de o dragoste si o compasiune profunda nu doar fata de oameni dar si fata de un animal. Nu este deloc o exagerare sa spui ca distanta dintre lumea în care traim noi si o lume normala este exact aceea dintre scenele de cosmar de pe strazile din Bucuresti si caldura lucindă din ochii celor pe care îi vedem la televizor salvînd de la moarte puiul de vulpe sau un câine accidentat. Si totusi, pe prea putini dintre cunoscutii mei i-am auzit sa dezaprobe ce face Traian Basescu. Când a criticat atrocitatile primarului general, scriitorul Gheorghe Grigurcu s-a trezit cu o nota jalnica din partea ziarului [Romania libera]: "Redactia nu împartaseste opiniile autorului despre câinii vagabonzi". De parca sensibilitatea poetului si bunul simt au nevoie de plebiscit. De parca un cititor inteligent nu întelege bine ca aceluia căruia nu-i pasă că un câine este ucis cu cruzime nu are cum sa-i pese nici ca un primar sau un ministru minte sau fura, ca omul de lânga el sufera de foame ori ca sunt în continuare oameni persecutati, chiar lânga noi, din cauza etniei lor. Dar în presa noastra se mai întâmpla si altele. În urma cu nici doua luni, mai toate ziarele, posturile de televiziune si radio au mediatizat intens o afirmatie a directorului SRI, d-l Timofte, despre intentia institutiei sale de a restitui lui Paul Goma manuscrisele confiscate de Securitate. Din dorinta, legitima, de a se sti în tara si parerea lui despre povestea asta, Paul Goma a trimis de la Paris o precizare de numai câteva rânduri, interesanta si foarte pertinenta (dar si, cum ne place, complet "inofensiva", în sensul în care nu batea, nici un pic macar, obrazul celor care, nu doar securisti, o merita cu vârf si îndesat pentru atitudinile lor mai vechi ori mai noi fata de dizidentul anticomunist). Cu exceptia Cotidianului – întâmplatoare sau poate ca nu – rândurile lui Paul Goma au fost refuzate de toate celelalte ziare la care au fost trimise.
Consilierul prezidential Eugen Mihaescu s-a dus de curând la un eveniment monden cam deocheat. Câteva ziare si neprietenii l-au criticat pentru ca ar fi "stirbit prestigiul institutiei" (fondata – nu s-a mai spus, dar se stie – de Nicolae Ceausescu). Consilierul prezidential a declarat ca regreta cele întâmplate si a recunoscut ca daca ar fi fost putin mai atent putea sa evite incidentul. "Dar ce este mai grav", a mai spus el, "faptul ca eu am cazut în capcana pe care mi-a întins-o patronul cutarui trust de presa [Media Pro al lui Adrian Sarbu], sau ca respectivul nu-si achita de ani buni de zile datoria de o mie de miliarde de lei la bugetul statului?" Seful d-lui Mihaescu, presedintele Iliescu, si-a criticat aspru subalternul si a sugerat ca se gândeste chiar sa-l concedieze. Fie, zici, onoarea institutiei trebuie reparata. Dar cu partea cealalta, cu datoria uriasa la buget, de care oficialul prezidential a vorbit – fara a fi dezmintit în vreun fel – cum ramâne, cine si când o plateste? De ce tace iarasi presedintele Iliescu, cum a tacut si Emil Constantinescu, când e vorba de lucruri atât de grave? În ce lume traim daca nimeni nu-i întreaba pe acesti complici ai marilor nelegiuiti de ce se fac ca nu vad atâtea lucruri grave care se petrec în tara pe care o conduc?
Nemultumit de acordorul care se ocupa de pianul sau, pianistul Dan Grigore cere conducerii Filarmonicii, de mai bine de doi ani, sa i se dea un alt colaborator. Ce face directorul Filarmonicii? Renunta la marele pianist si îl pastreaza pe acordor (ca sa parafrazez un absurd întâlnit numai în carti, era nevoie de un dansator si a fost angajat un socotitor). Si totusi, în afara unui ziar central, nimeni nu vede ca traim în plin absurd. Ce fac oamenii de cultura, artistii, colegii lui Dan Grigore? Ce fac intelectualii militanti de la GDS? Ce fac colegii de la Alianta Civica ai lui Dan Grigore? Solidarizarea în apararea valorilor nu mai este, nici la Alianta, altceva decât un enunt desuet? (Lumea libera, 19 mai 2001 si Cotidianul)
În ce lume traim, articol publicat in anul 2001