Statul român si onorabilitatea sa

Calvarul lui Dan Brumarescu chiar a luat sfârsit. Sub presiunea unei decizii a Curtii de la Strasbourg, statul s-a vazut silit sa repare raptul facut de comunisti (si pe care urmasii lor l-au perpetuat si ei timp de un deceniu). Deznodamântul acestui caz naste urmatoarea întrebare: sunt acum mai multe motive de optimism că statul român o sa dea mai multa atentie drepturilor cetatenilor sai? Eu unul ma îndoiesc. Si iata de ce. Mai întâi pentru ca autoritatile noastre au facut dovada ca le pasa prea putin de condamnarile pronuntate la Strasbourg (si în general de criticile venite din afara în legatura cu respectarea drepturilor omului). Mare scofala, îsi spun ministrii si parlamentarii din casele nationalizate, că statul e obligat sa-i despagubeasca pe proprietari. Banii se platesc de la "buget" iar casele ramân la cei care le-au cumparat (la preturile nerusinate la care le-au cumparat). În aprilie 1997, Consiliul Europei a cerut României (prin Rezolutia nr 1123) sa modifice legislatia de restituire a proprietatilor confiscate sub comunisti (în special Legea nr 112/1995), în acord cu normele internationale în materia dreptului de proprietate. Ce a facut statul român? A emis Legea nr 10/2001, care valideaza practic integral înstrainarile abuzive ale proprietatilor, facute pe baza Legii 112. Iar asta cu toate ca anterior votarii Legii 10 România fusese condamnata deja în cazul Brumarescu (si înca în doua rânduri, o data în octombrie 1999 si a doua oara în ianuarie 2001). Am citit în zilele din urma o replica pe care ministrul Justitiei a dat-o cuiva care a scris despre desconsiderarea în continuare a dreptului de proprietate (mor de curiozitate sa stiu cui apartin argumentele si tonul din textele d-nei Stanoiu). Toate-s bune si frumoase, asta spune vicepresedintele de ieri si de azi al PDSR. De parca grava injustitie pe care o suporta si acum zecile de mii de oameni praduiti de comunisti nu-i decât o închipuire.

O alta condamnare a României la Strasbourg a fost în cazul ziaristului Ionel Dalban. Curtea Europeana a stabilit ca este inadmisibil ca ziaristii sa fie condamnati pentru criticile pe care le aduc oamenilor politici cu privire la modul în care acestia îsi îndeplinesc mandatul (Curtea a decis ca în asemenea cazuri libertatea de exprimare include "si recurgerea la o anume doza de exagerare, si chiar de provocare"). Ce a urmat dupa cazul Dalban? Pe timpul guvernarii CDR-PD-UDMR si a presedintelui Constantinescu, cei mai înalti demnitari au intentat zeci de procese ziaristilor. Mai mult, desi amintita Rezolutie 1123 cerea sa fie amendata legislatia penala - "inacceptabila si care constituie o amenintare serioasa" a libertatii presei - de patru ani, nici taranistii si liberalii, nici pedeseristii, nici Constantinescu si nici Iliescu nu au facut nimic.

Am mai adus în discutie si cu alte ocazii Rezolutia 1123/1997. Prin ea s-a stabilit, pe de o parte, închiderea procedurilor de monitorizare a României iar pe de alta ca respectivele proceduri pot fi redeschise daca restantele tinînd de dreptul de proprietate, de libertatea de exprimare si de alte drepturi si libertati fundamentale, numite foarte precis în Rezolutie, nu vor fi rezolvate "în termen de un an". Cu prea putine exceptii (între care dezincriminarea homosexualitatii), situatia este practic aceeasi ca în urma cu patru ani iar autoritatile de la Bucuresti nu dau semne ca le-ar pasa. Întrebarea este ce ar mai fi de facut? Sunt, probabil, printre restantele în discutie, si unele care nu puteau fi rezolvate "în termen de un an". Dar cele mai multe presupuneau doar vointa de a respecta angajamentele internationale pe care România si le-a luat. Este clar ca oamenilor politici le-a lipsit aceasta vointa. Din pacate, "societatea civila", inclusiv organizatiile de ziaristi si de drepturile omului, nu a avut nici ea o politica de succes. Luarea în considerare a posibilitatii de reintroducere a monitorizarii României, de pilda, nu ar fi fost, asa cum sigur s-ar fi gasit unii sa spuna, un act "nepatriotic". Un asemenea comportament ar fi fost unul responsabil nu doar fata de statutul civic propriu, dar si fata de interesul ca România sa fie un membru respectat al comunitatii statelor civilizate.

În sfârsit, aplombul cu care ministrul Justitiei s-a lansat de curând în polemici publice pe tema "caselor nationalizate", invocînd foarte recenta decizie a Curtii Europene în dosarul "cumparatorilor de autoturisme", mi se pare de doua ori exagerat. O data, pentru ca era vorba de lucruri cât se poate de diferite iar a doua oara pentru ca nu cred ca se poate ca doamna jurist sa nu aiba si ea observatii privind temeinicia amintitei decizii. Pe scurt, în anii de dinainte de 1989, circa 35.000 de oameni au depus prin CEC, într-un cont deschis anume, suma de 70.000 de lei, contravaloarea unui autoturism Dacia 1300, statul obligîndu-se "sa livreze autovehiculele" (si a si facut-o multi ani de zile, în conformitate cu HCM 1187/1962) "în stare buna de functionare". Dupa revolutie, noile autoritati ale statului – care ca oriunde într-o lume normala au preluat toate obligatiile celor de pâna atunci, inclusiv pe aceea de a livra niste bunuri la un pret care fusese nu doar stabilit dar si platit de mult – au pretins cumparatorilor, în mod categoric abuziv, sa plateasca masinile la noile preturi. Sesizata în iulie 1993, Curtea de la Strasbourg s-a pronuntat, cu exact opt ani mai târziu, în iulie 2001, stabilind, cu totul surprinzator, ca nu ar fi fost vorba de nici o încalcare a dreptului de proprietate. Într-un dezacord flagrant cu cerintele unui "proces echitabil", completul de sapte al Curtii, din care a facut parte si judecatorul român Corneliu Bârsan, nici macar nu l-a audiat pe aparatorul asociatiilor "cumparatorilor de autoturisme", avocatul Adrian Vasiliu. (Cotidianul, 4 august 2001 si Lumea libera)

Statul român si onorabilitatea sa, articol publicat in anul 2001