Valerian Stan
Nota bene
Secțiunea de Documente/ Alte documente se află în curs de actualizare prin adăugarea altor circa 50 de cauze soluționate definitiv sau în curs de soluționare (constând în acțiuni judiciare pe care le-am deschis începând cu anul 2002 cu scopul de a-mi apăra drepturi legale vătămate de autorităţi publice, dar şi de a testa inclusiv în acest mod respectarea în România a dreptului la un proces echitabil şi a dreptului de acces la justiţie). 

O falsa problema

Din cauze care n-or sa-mi fie niciodata suficient de clare, ideea ca "reconcilierea nationala" trebuie sa se savârseasca neaparat în anii mandatului lor i-a urmarit pe fiecare din cei doi presedinti de dupa 1990. Inventata si abandonata de Ion Iliescu în primii ani de dupa revolutie, reluata si din nou abandonata, la scurt timp, de mai putin tenacele domn Constantinescu, tema a revenit, pe neasteptate, la începutul actualului mandat al lui Ion Iliescu. În vara, dupa un numar de gesturi de bunavointa fata de Regele Mihai, d-l Iliescu a obtinut semnatura acestuia, alaturi de a sa si a Patriarhului Teoctist, pe un apel la "reconciliere nationala". Pentru ca în zilele din urma tema sa fie laitmotivul comemorarii, la Târgoviste, a 400 de ani de la moartea lui Mihai Viteazu (unde, într-o procesiune dominata de Ion Iliescu si PDSR, Emil Constantinescu s-a alaturat si el consensului împlinit deja al celor trei). "Folosim prilejul acesta", a spus fiecare dintre ei, "pentru a-i chema pe români la armonie si consens. Numai astfel, daca nu vom fi dezbinati, România va avea un destin european si se va putea integra în comunitatea euro-atlantica".

În anii imediat de dupa revolutie, apelurile staruitoare ale lui Ion Iliescu la "reconciliere" veneau din grija ca avântul anticomunist al acelei perioade sa nu scoata din joc si cel de-al doilea esalon al Partidului Comunist, caruia Ion Iliescu îi apartinea si care tocmai se consolida în pozitiile de conducere. Din perspectiva aceasta, deci, lucrurile se explica bine. Mai departe, însa, ceva este neclar. Într-o anumita masura, poate fi acceptat ca si pâna în 1996 preocuparea pentru "reconciliere" avea cât de cât un sens. Pasiunile erau înca vii, suporterii taranistilor si liberalilor, parte din ei molestati la Bucuresti de minerii instigati de Ion Iliescu si FSN, nu-si "luasera revansa". Dar o data ce "alternanta la putere" a avut loc – iar fericitii votanti taranisti si liberali au constatat curând ca alesii lor nu erau cu aproape nimic mai breji decât ceilalti – clamarea în continuare a nevoii de "reconciliere" nu mai putea sa fi explicata rational.

Prin urmare, m-am întrebat, si continuu sa o fac, chiar cred Ion Iliescu, Emil Constantinescu si Regele Mihai ca astazi asta este problema României, ca oamenii ei sunt "dezbinati"? Eu unul nu cred asa ceva. Nu o spun eu, ci, constant, toate sondajele de opinie: românii nu numai ca nu mai sunt pasionati de politica dar cei mai multi sunt, dupa nesfârsite deziluzii, profund resemnati. Dupa revolutie, românii nu au fost în nici un alt sentiment într-un consens mai cuprinzator decât în cel de astazi, al dezamagirii si resemnarii. Ce rost au, atunci, aceste apeluri? Nu cumva oamenii politici - care, presupun eu - înteleg bine responabilitatile pe care le au dupa mai bine de un deceniu de gestionare proasta a tarii, au în minte tocmai aceste responsabilitati? Fata cu atâtea apeluri patetice la "reconciliere nationala", cineva neavizat ar putea sa creada ca România e o tara în plin razboi civil. (Nu pot, în schimb, sa nu ma gândesc câta nevoie ar fi fost ca Majestatea Sa si Parintele Patriarh sa fi chemat la "reconciliere nationala" în zilele în care hoardele de mineri instigate de Ion Iliescu devastau Capitala si îi linsau pe bucuresteni.) Am citit cu atentie mai toate evaluarile "comunitatii euroatlantice", însa în nici una nu am gasit, nici macar în subtext, că noi românii am avea vreo problema cu ceeea ce Majestatea Sa a numit la Târgoviste "coeziunea nationala". În schimb, la Bruxelles si la Washington se vorbeste de ani buni de aceleasi si aceleasi probleme (despre care d-nii Iliescu, Constantinescu si Majestatea Sa nu spun nimic în apelurile lor): lipsa reformelor, probleme cu drepturile si libertatile fundamentale, coruptia s.a.m.d. Când invită la "reconciliere", Parintele Patriarh, dar si ceilalti, ar trebui sa nu uite, bunaoara, nici piedicile care se pun în continuare Bisericii - "surori" - Greco-Catolice. Daca "negocierile" cu Uniunea Europeana si NATO merg prost este pentru ca timp de atâtia ani nu s-a facut ceea ce trebuia, si nu pentru ca ne lipseste "consensul national".

Desigur, pâna la urma, din ratiuni pe care partial le-am amintit, oamenii politici pot fi întelesi. Însa de ce îsi asuma Casa Regala asemenea gesturi, care nu fac nimanui, nici macar ei înşişi, vreun serviciu? Într-o societate în care, din varii motive, inclusiv dintr-o solidaritate cu motivatii inavuabile, clasa politica, societatea civila si presa evita sa spuna lucrurilor pe nume, Regele Mihai avea (si înca are, desigur) toata legitimitatea si îndatorirea sa o faca. Majestatea Sa nu poate sa cheme la "armonie si consens" cu o clasa politica pentru care "armonie si consens" înseamna acceptarea si perpetuarea actualei stari de lucruri. "Reconcilierea nationala" nu poate poate valida delapidarea grava a avutiei publice din ultimul deceniu. De ea si de faptul ca România a ajuns una din cele mai corupte tari ale lumii, Ion Iliescu si Emil Constantinescu sunt printre primii responsabili. Sunt lucruri pe care le repet pentru ca sunt obligat. Atât timp cât politia politica comunista controleaza totul, de la servicii secrete, la diplomatie si politica, România nu va fi niciodata un partener credibil pentru "comunitatea euroatlantica". Lucrurile acestea trebuie spuse deschis, si oamenilor politici trebuie sa li se ceara sa le îndrepte. Iar daca vor dovedi ca au vointa sa faca asta, atunci, da, sa fie sustinuti inclusiv prin apeluri la solidaritate nationala. Pâna atunci, însa, este cel putin lipsit de sens sa ceri oamenilor consensul si sustinerea lor pentru niste politicieni care – din nepricepere sau din orice altceva, ca sa mai dau un ultim exemplu – saboteaza pâna si relatiile cu tarile vecine (am scris de curând despre asta). Sunt putine zile de când presedintele PNL Valeriu Stoica a calificat Guvernul de la Budapesta drept fascist (poate ar fi bine ca Comitetul Helsinki Român sa clarifice ce este cu aceste declaratii ale unuia dintre membrii sai). Cine si cui poate sa ceara, deci, solidaritate cu asemenea atitudini si politicieni iresponsabili? (Cotidianul, 15 septembrie 2001 si Lumea libera)


O falsa problema, articol publicat in anul 2001