Valerian Stan
Nota bene
Secțiunea de Documente/ Alte documente se află în curs de actualizare prin adăugarea altor circa 50 de cauze soluționate definitiv sau în curs de soluționare (constând în acțiuni judiciare pe care le-am deschis începând cu anul 2002 cu scopul de a-mi apăra drepturi legale vătămate de autorităţi publice, dar şi de a testa inclusiv în acest mod respectarea în România a dreptului la un proces echitabil şi a dreptului de acces la justiţie). 

Fatalitatea unei identitati

Dupa doisprezece ani de la revolutie, putine lucruri par mai clare decât că principalii responsabili de situatia proasta în care am ajuns sunt politicienii. Cred ca adevarul acesta nu ar putea fi contestat nici chiar de politicieni. Mai devreme sau mai târziu, istoricii vor lamuri, desigur, ce si cât apartine acestora, ce si cât "odioasei mosteniri" sau "contextului international", ori "dezertarii" intelectualilor, daca între atâtea altele va fi fost cumva vorba si de asa ceva. (Probabil că politicienii cu lecturi un pic mai bogate decât ale d-lor Vacaroiu si Basescu spera sa fie adevarat ce spunea Byron, ca toate timpurile sunt bune atunci când ajung antice.)

Un fapt al saptamânilor din urma mi-a confirmat o impresie pe care o am mai demult, anume ca România de dupa revolutie seamana uluitor cu judecata si discursul oamenilor ei politici. La jumatatea lunii trecute, la Bucuresti a avut loc, "sub înaltul patronaj al presedintelui României", Forumul Presei Române de Pretutindeni. Ion Iliescu a tinut cu prilejul acesta cel mai reprezentativ discurs al sau din toti cei doisprezece ani de când joaca rolul de importanta maxima pe care îl joaca în istoria României. Câtiva ani buni dupa revolutie, "limba de lemn" a fostului activist comunist a fost un subiect de bascalie savuroasa pentru multa lume. Astazi, parerea mea este ca situatia în care ne aflam ni se trage inclusiv de la faptul ca am glumit cu un lucru foarte serios. An dupa an, am sperat ca reformele vor fi luate în sfârsit în serios, că pâna la urma oamenii politici vor reusi, totusi, sa identifice prioritatile si sa le puna în ordinea lor fireasca, că vor fi capabili sa gândeasca, pentru a pune apoi în practica, strategiile necesare. Iata, însa, constatam, prea putin din toate astea s-a întâmplat. Si, dupa parerea mea, nu avem motive sa ne miram. Pentru că o tara condusa aproape un deceniu de cineva capabil de atâta superficialitate si stereotipie, de atâta lipsa de orizont si de coerenta de cât a facut Ion Iliescu o ultima dovada că este capabil nu avea cum sa nu ajunga în situatia de azi.

Ideea care a strabatut "ca un fir rosu" cuvântarea pe care Ion Iliescu le-a tinut-o ziaristilor a fost, sigur ca da, aceea că presa ar trebui sa prezinte mai ales "realizarile", si nu "neîmplinirile" (în asta avem, peste decenii, una din dovezile autenticitatii convingerilor cu care d-l Iliescu ne spune într-una ca s-a despartit de "realismul socialist" impus de Ceausescu dupa 1971; cei care au vrut sa stie stiu bine si demult ca în realitate Ceausescu l-a marginalizat pe Ion Iliescu în cadrul politicii de desovietizare a aparatului de partid si de stat, a armatei si serviciilor secrete, politică pe care a început sa o impuna la putine luni dupa ce condamnase invadarea Cehoslovaciei). Sunt si neîmpliniri, desigur, a admis Ion Iliescu, dar sunt si reusite. Vorbind despre cele dintâi, "înaltul patron" – omul politic care în ultimul deceniu a avut cele mai înalte responsabilitati – a facut cunoscut ca 80% dintre români traiesc astazi în saracie, iar 40% în "saracie extrema"; probabil că fara sa vrea Ion Iliescu a dat prin asta exemplul cel mai graitor pe care îl poate da cineva vorbind despre "neîmplinirile" de astazi ale României. Cei care se asteptau ca, în contrapartida, "realizarile" evocate sa fie cel putin la fel de elocvente s-au asteptat degeaba. Ion Iliescu a dat doua exemple, al unui CAP, de pe lânga Arad si al unui SMA, de nu se stie unde, care dupa revolutie "nu au fost destramate" si care azi ar fi ajuns niste unitati model (presupunînd ca respectivele cazuri există cu adevarat asa cum au fost prezentate, este limpede ca Ion Iliescu a ales sa le evoce sigur că ele îl confirma în bine stiutele-i simpatii colectiviste).

De la "indicatiile pretioase" date jurnalistilor, presedintele a trecut la Hrusciov si la opozitia "singulara" a României "împotriva tendintelor dominatiei sovietice", de aici la "regimul dictatorial" instaurat de Ceausescu dupa "actul de curaj din 1968, împotriva interventiei în Cehoslovacia" iar mai departe la vizita unui ministru canadian care a facut nu stiu ce vizita la centrala de la Cernavoda. O vizita a facut si d-l Iliescu, însa la Geneva, unde a întâlnit niste cercetatori care "construiesc cel mai mare accelerator de particule din lume". "Aceasta", a explicat gazda musafirilor sai, "este o opera inginereasca de mari dimensiuni si care deschide în domeniul cercetarilor fundamentale, în stiinte fundamentale, în fizica, dar, în acelasi timp, promotori ai unor noi instrumente în domeniul tehnologiei informatiei. Ei sunt de fapt creatorii www-ului. Acum lucreaza la un super internet – Data Green – deci, este o concentrare de activitate stiintifica, activitate intelectuala deosebita etc etc". (Daca e ceva neclar în pasajul pe care l-am reprodus, eu nu am nici o vina.) NATO, Festivalul Enescu, lupta împotriva terorismului, UE, CPUN si perioada aceea, o discutie în care cancelarul Kohl i-ar fi spus ca Germania este "tara întreprinderilor mici si mijlocii", cele 10 milioane de români traitori în afara tarii, câteva biserici românesti care nu vor sa recunoasca Patriarhia Româna, dar care "din pacate" au legaturi cu alte Patriarhii ("în Rusia, în Canada, altii cu cea de la Constantinopole") au fost alte si alte chestiuni pe care d-l Iliescu le-a epuizat mai mult în ordinea în care i-au venit la gura decât în vreuna gândita dinainte.

Timp de doisprezece ani, România a avut în fruntea treburilor ei o clasa politica nu doar pusa pe capatuiala, dar si incompetenta în cel mai înalt grad. Judecata oamenilor nostri politici a fost si este numai în mod cu totul exceptional si neesential diferita de aceea cu care Ion Iliescu s-a dus la întâlnirea cu ziaristii, anume fara cap si coada, incoerenta si redundanta, confuza, inconsistenta si plina de cacofonii. De aceea eu cred ca era completamente fatal ca în aceste zile România sa arate aproape identic cu judecata, cu vorba si fapta celor care o conduc de mai bine de un deceniu. (Cotidianul, 24 noiembrie 2001 si Lumea libera)


Fatalitatea unei identitati, articol publicat in anul 2001