Spuneam saptamâna trecuta că actualele dezechilibre politice de la noi vin mai ales din esecul grav suportat de fortele fostei Puteri în alegerile din urma cu un an. Dominatia politica, administrativa si de imagine a PDSR este coplesitoare, în timp ce în partea cealalta, a Opozitiei, domnesc confuzia si lipsa de orizont. Da, faptul ca PNL si PD, singurele partide situate cu adevarat în Opozitie, nu întrunesc nici a cincea parte din voturile din Parlament este o problema. Dupa cum o problema este si absenta din Parlament a fostilor aliati, taranistii, partidul majoritar în guvernarea precedenta. Dar, din nefericire, aceste doua probleme, obiective ca sa zic asa, nu sunt singurele.
Sunt putine saptamâni de când opozitia parlamentara si cea din afara Parlamentului (PNT si Alianta Civica) s-au solidarizat într-o actiune comuna împotriva Guvernului. Tema? Ideea primului ministru, nastrusnica si uitata curând de mai toata lumea, că legitimatia de membru al UDMR ar putea sa tina loc si de "legitimatie de maghiar" (faimosul document proiectat de Guvernul de la Budapesta prin nu mai putin faimoasa "Lege a statutului"). Episodul la care ma refer a fost de departe cel mai elocvent din ultimul an în privinta lipsei de perspectiva a actualei Opozitii, de vreme ce este limpede pentru oricine ca stagnarea în continuare a reformelor economice, a privatizarii mai ales, accentuarea dramatica a saraciei si coruptiei erau (si sunt si în continuare) chestiuni infinit mai serioase decât nu stiu ce vorba, negândita îndeajuns, a primului ministru. Atunci când evită asemenea teme, liderii fostei Puteri o fac pentru ca nu sunt cu nimic mai apti decât cei care le-au luat locul sa faca ceea ce trebuie facut. Daca nu ar fi fost asa, timp de patru ani, cât au fost la guvernare, ar fi reformat ei însisi si partidele lor economia si institutiile, ar fi diminuat ei însisi si partidele lor coruptia si saracia. Am mai spus si alta data, mie mi se pare ca la noi clasa politica este plafonata în mod fatal în propria-i mediocritate si coruptie. Cine ar mai putea, ma întreb, sa se mai împotriveasca privatizarilor vadit falimentare pe care PDSR le face în folos propriu prin intermediarii sai cei mai verosi, ca Iacubov si Hrebenciuc? Cine, liberalii lui Valeriu Stoica, Dinu Patriciu si Viorel Catarama? Poate cineva sa-l mai ia în serios pe Traian Basescu atunci când de câteva saptamâni tot repeta într-una ca "fenomenul coruptiei este un pericol de moarte pentru România"? Sau, îmi pare rau, d-l Ciorbea si tovarasii sai vor mai putea sa invoce vreodata credibil "zestrea de istorie si moralitate mostenita de la Maniu, Mihalache si Seniorul Coposu"? Nu demult, dupa un model patentat în urma cu vreo patru ani de PDSR si Gabriel Bivolaru, Radu Sârbu si Ioan Muresan, doi dintre cei mai înalti fosti demnitari taranisti, au fost însotiti la organele de ancheta de conducerea centrala a partidului. În conditiile acestea, pe cine si în cel fel mai pot convinge d-l Ciorbea si tovarasii sai că "zestrea de istorie si moralitate mostenita de la Maniu, Mihalache si Coposu" este altceva decât un stereotip gaunos si demagogic?
O viata politica tarată într-atât de mult de dezechilibre si de dispretul fata de reguli este atât de plina de riscuri încât schimbarile ar trebui dorite chiar si de cei care au adus lucrurile în situatia de azi, inclusiv de liderii actualei Opozitii. Avem motive sa speram ca asa ceva se va întâmpla? Eu unul nu cred. La un an de când Traian Basescu i-a luat locul lui Petre Roman, este Partidul Democrat altceva decât pâna atunci? Nici vorba! Poate că una din prea putinele deosebiri este aceea ca sub conducerea lui Roman PD nu ar fi fuzionat niciodata cu partidul lui Virgil Magureanu. Liberalii lui Valeriu Stoica sunt – sau vor fi vreodata – altceva decât ce au fost în cei patru ani de guvernare infructuoasa? Daca cineva crede ca da, sa spuna si de ce. Dar, evident, altceva decât că Teodor Melescanu, un voiajor de extractie fesenista, este pe cale de-a ajunge lider al partidului Bratienilor. Ori că Viorel Catarama este la un pas de a reveni în PNL ca vicepresedinte, prin partidul d-lui Melescanu, pentru Dumnezeu mai stie a câta oara, dupa Dumnezeu mai stie a câta plecare din partid. Cât despre taranisti, tristetea e prea coplesitoare ca sa mai încapa vreun cuvânt.
Recenta "întoarcere" a lui Emil Constatinescu ar merita privita, poate, cel putin pentru început, cu interes. Desigur, nu este cu totul exclus ca anul de tacere pe care d-l Constantinescu si l-a impus sa fi vrut doar sa mai faca uitate din dezamagirile pe care le-a produs ca presedinte. Dupa cum nu este cu totul exclus ca în rastimpul în care a absentat, d-l Constantinescu sa fi lucrat la proiectul unui nou început. Daca este asa, atunci merită, cred, sa urmarim cu atentie ce va urma. În interviul prin care si-a marcat revenirea, Emil Constantinescu a spus câteva lucruri peste care este sigur ca s-a trecut prea usor. Ma gândesc, între altele, la criticile severe formulate la adresa prietenilor si suporterilor lui traditionali din "societatea civila" si la cuvintele de apreciere fata de adversarul sau, la fel de traditional, Ion Iliescu. Daca asemenea declaratii vin dintr-o strategie diferita de aceea care l-a consacrat ca om politic, atunci pasii urmatori ai lui Emil Constantinescu ar merita priviti cu atentie. Mai ales daca respectivii pasi ar întâmpina nevoia acuta a ameliorarii actualelor dezechilibre din politica noastra. (Ar mai ramâne sa speram, desi nu e deloc un lucru simplu, că revenirea fostului presedinte are loc într-un context diferit de cel în care, nu trebuie uitat, el îsi anuntase retragerea mai cu seama din cauza ca fusese "învins de Securitate".) (Cotidianul, 29 decembrie 2001 si Lumea libera)
Dezechilibre si consecinte (II), articol publicat in anul 2001