Valerian Stan
Nota bene
Secțiunea de Documente/ Alte documente se află în curs de actualizare prin adăugarea altor circa 50 de cauze soluționate definitiv sau în curs de soluționare (constând în acțiuni judiciare pe care le-am deschis începând cu anul 2002 cu scopul de a-mi apăra drepturi legale vătămate de autorităţi publice, dar şi de a testa inclusiv în acest mod respectarea în România a dreptului la un proces echitabil şi a dreptului de acces la justiţie). 

Emil Constantinescu - cum îl stim

Ori timpul trece prea repede, ori se întâmpla altceva, însa d-l Constantinescu a revenit în politica de parca n-ar fi fost niciodata plecat. Anul în care domnia sa a lipsit pare ca nici n-a fost. Sau, în orice caz, n-a fost nici mai bun si nici mai rau ca oricare altul. Dealtminteri, d-l Constantinescu însusi nu-i nici mai rau nici mai bun ca înainte. Singura deosebire pare sa fie că timpul care a trecut a întarit convingerile celor care spun ca Emil Constantinescu a fost presedintele unei mari deceptii.

Apropo de asta, aud ca fostul presedinte ar obisnui sa se plânga celor apropiati că în comparatie cu Ion Iliescu ar fi judecat prea sever. Daca asa ceva e cumva adevarat, parerea mea este ca face o mare greseala. De ce? Înainte de toate pentru ca prestatia sa ca sef al statului nu poate fi judecata decât în mod esential diferit de cea a actualului presedinte. Diferenta consta, pe de o parte, în faptul ca d-l Constantinescu a realizat infinit mai putine lucruri din cele pe care le-a promis decât Ion Iliescu (ma refer, evident, la chestiunile cu adevarat importante). Pentru Ion Iliescu, de pilda, reformele economice si institutionale n-au fost niciodata teme prin care sa-si fi propus sa-i convinga pe votanti. La fel, combaterea coruptiei, drepturile si libertatile fundamentale sau Proclamatia de la Timisoara. În schimb, Emil Constantinescu si CDR tocmai astfel au ajuns la putere, promitînd toate aceste lucruri. Ce a urmat, stim bine astazi.

Sunt si eu de acord, d-l Constantinescu nu este nici primul si nici ultimul om politic care una a promis si alta a facut. Prin urmare, din punctul acesta de vedere, si mie mi se pare mai important nu că Emil Constantinescu nu a facut ce a promis, ci că nu a facut mai nimic din ceea ce efectiv ar fi putut sa faca. Am mai spus-o, si de aceea nu voi mai insista acum, că fostul presedinte avea suficiente posibilitati de a obliga guvernele pe care le-a girat sa trateze, de pilda, chestiunea fundamentala a privatizarii în cu totul alti termeni decât stim ca au facut-o (cu aproape nimic altfel decât guvernele lui Ion Iliescu si PDSR). La fel si în problema restituirii proprietatilor ori a coruptiei. Iar când spun ce spun nu uit deloc că majoritatea parlamentara cu care a guvernat Emil Constantinescu nu a fost dintre cele mai comode. Dar nici nu pot sa nu marturisesc – ca unul care a vazut din interior multe din cele ce s-au întâmplat – că fostul presedinte nu a facut nici pe departe ceea ce ar fi putut sa faca.

Faptul ca nu a organizat mineriade, ca Ion Iliescu, sau ca într-un caz sau altul a reusit sa fie mai convingator în planul politicii externe nu avea cum sa precumpaneasca sirul lung al nereusitelor mandatului sau. Că d-l Iliescu nu va face nimic pentru reabilitarea proprietatii private, că îi va proteja pe politicienii corupti si pe agentii politiei politice comuniste ne-am dat seama la putine luni dupa ce l-a executat pe Ceausescu. Însa că si Emil Constantinescu avea sa faca practic acelasi lucru a fost ceva ce aproape nimeni nu-si putea imagina.

Că d-l Constantinescu este judecat, mai ales de cei care l-au sustinut, cu o alta masura decât Ion Iliescu, mi se pare cât se poate de firesc. D-l Iliescu n-a fost niciodata altceva decât un reformist de conjunctura. Privatizarea, restituirea proprietatilor, reformele institutionale, de pilda, au fost pasi pe care d-l Iliescu si camarazii sai i-au facut – atât cât i-au facut – mai ales împinsi de la spate. Daca n-ar fi fost presa, opozitia, Uniunea Europeana sau NATO, d-l Iliescu l-ar fi înfierat probabil si astazi pe Ceausescu pentru ca "a întinat nobilele idealuri ale socialismului". Spre deosebire, însa, de fostul înalt demnitar comunist, Emil Constantinescu s-a declarat dintotdeauna un reformist convins. De altminteri, numai un om cu un asemenea angajament ar fi putut sa obtina sustinerea partidelor istorice, a intelectualilor democrati si a societatii civile. De la balconul din Piata Universitatii si pâna la "marea finala" cu Ion Iliescu, Emil Constantinescu numai despre asta a vorbit: despre privatizare, drepturile omului, restituirea proprietatilor, combaterea coruptiei, Proclamatia de la Timisoara si deconspirarea Securitatii. Apropo de Piata Universitatii si de toate câte s-au promis acolo, multa lume s-a întrebat de ce Emil Constantinescu, Alianta Civica si GDS nu au protestat când în urma cu câteva luni administratia PDSR-ista a Capitalei a sters cu un strat gros de var memoria zidurilor din Piata. Dar, ma întreb, promisiunile si sperantele scrise pe zidurile Universitatii aveau, oare, cum sa fie pentru cineva mai incomode decât pentru Emil Constantinescu si intelectualii din GDS si Alianta Civica? Nu ei au inspirat – ca dupa aceea sa dea uitarii – atâtea sperante câte erau cuprinse în cuvintele de pe ziduri?

La câteva luni de când s-a întors în politica, Emil Constantinescu pare sa nu fi convins pe nimeni. El se dovedeste acelasi om politic pe care îl stim bine: lipsit de idei, superficial si incapabil sa construiasca ceva. Cât despre anii cât a fost presedinte, redau cea mai recenta dintre declaratiile sale: "Eu nu am probleme sa-mi asum greselile si responsabilitatile". (Cotidianul, 13 aprilie 2002 si Lumea libera)


Emil Constantinescu - cum îl stim, articol publicat in anul 2002