Raspunderi neasumate

Ion Iliescu si sistemul patronat de el, spunem adesea, sunt singurii responsabili pentru ceea ce s-a întâmplat rau dupa 1989. Cât adevar sa fie, oare, în acest enunt? Se poate ca trecutul la care ma refer sa fie înca prea recent pentru ca istoricii sa-l poata descrie deja, sa-l interpreteze si judece dupa criteriile cu care se opereaza în mod obisnuit în domeniul lor. Împrejurarea aceasta explica probabil inclusiv de ce prolifereaza scrierile denaturînd în mod evident istoria ultimului deceniu si jumatate. Absenta - poate justificata, repet - a unei istoriografii autentice i-a încurajat în ultimii ani pe oamenii politici, cum am vazut deja, sa produca o "memorialistica" în care respectul fata de adevarul istoric a palit aproape cu totul în fata grijii autorilor pentru un loc cât mai în fata si mai onorabil în cronica anilor de dupa 1989. Dar ce sa mai zici de oamenii politici când probleme cu adevarul istoric au chiar si unii politologi ori analisti celebri, a caror independenta, am vazut-o, se întinde între Ion Iliescu si Gigi Becali.

La lucrurile acestea m-a facut sa ma gândesc "Jurnalul" d-nei Monica Lovinescu tiparit anul trecut la Editura Humanitas. "Jurnalul" reconfirma celor avizati simpatia bine stiuta a autoarei pentru intelectualii fostului Partid al Aliantei Civice, simpatie care pare sa nu fi fost stirbita cu nimic de esecul proiectului d-lui Manolescu si al tovarasilor sai.

Indiferent cine si cu ce argumente ar contesta, PAC ramâne un esec indiscutabil, neasumat înca dar plin de consecinte pentru societatea româneasca. Implicarea în politica a intelectualilor - într-o formula diferita de candidaturile individuale, perdante, din mai 1990 - a constituit o speranta pentru multi români. Simpatia cu care a fost întâmpinata înfiintarea Aliantei Civice, prestigiul mereu crescînd al GDS descriu, cred, cel mai bine speranta din anii despre care vorbesc. Or, esecul PAC a subminat ca nimic altceva asteptarea că intelectualii pot sa constituie o alternativa la Ion Iliescu si regimul lui.

Din cauze care ar putea sa devina mai clare peste ani, liderii PAC au subminat aproape sistematic sansele propriului proiect. Desi era evident pentru oricine că simpatia fata de partid venea mai ales din asocierea lui cu Alianta Civica, d-nii Manolescu, Stelian Tanase si destui dintre colegii lor au facut tot ce au putut ca partidul sa se departeze de Alianta Civica. Iar lucrul acesta s-a întâmplat începînd chiar cu Congresul de constituire a partidului, din iulie 1991. Felul în care au decurs lucrarile Congresului facea pentru oricine evident ca era vorba de o strategie bine pusa la punct anterior. Momentul a fost unul de cumpana, în care liderii Aliantei Civice – eu unul cred astazi lucrul acesta - ar fi trebuit sa decida sa se implice ei însisi într-un proiect de o importanta capitala, care, sub ochii lor, promitea sa esueze. Asa cum era previzibil, în putine saptamâni de la Congres ruptura dintre partid si organizatia care îl crease a devenit totala si definitiva. Dupa trei ani în care alaturi de Radu Câmpeanu sau Dinu Patriciu si colegii lor a facut tot felul de obstructii, în 1995 PAC paraseste CDR (împreuna cu liberalii lui Patriciu si social-democratii lui Sergiu Cunescu, cu numai un an si jumatate înainte de alegerile din toamna lui 1996). În 1996 partidul rateaza intrarea în Parlament, pentru ca în scurt timp sa înceteze sa mai existe.

Lipsa de solidaritate mi se pare că este prima explicatie că intelectualii democrati nu au reusit decât un rol minor în evolutiile de dupa revolutie. Apropo de asta, scriitorul Octavian Paler, un comentator apreciat de publicul larg, a fost unul dintre cei care au contribuit, mai cu seama prin ceea ce a scris în presa, la venirea la putere, în 1996, a CDR si a presedintelui Constantinescu. Pentru că dupa acel moment nu a ezitat sa critice noua guvernare - care, stim bine, era departe de a fi de necriticat - în volumele sale de "memorii" fostul presedinte l-a atacat pe d-l Paler, cu o ura aproape neverosimila, imputîndu-i "trecutul de nomenclaturist notoriu". Pâna atunci fostul presedinte nu avusese nici o problema cu "trecutul" d-lui Paler, nici macar când împreuna fondasera Alianta Civica. Din aceeasi cauza Octavian Paler avea sa fie si alungat de la ziarul la care scrisese pâna atunci. Dar că incapacitatea intelectualilor de a se solidariza în beneficiul "interesului comun" nu e singura explicatie a esecului lor ne-o arata un alt proiect ratat, cu consecinte serioase si el - Televiziunea SOTI. Democratia din România e aproape o parodie inclusiv din cauza că nu există o presa independenta. Iar pentru asta intelectualii au, inclusiv prin ratarea proiectului SOTI (sau de tip SOTI), o alta responsabilitate capitala. Indiferent ca a fost vorba de egoism, de indiferenta, nepricepere ori de toate la un loc. (Cotidianul, 17 aprilie 2004 si New York Magazin)

Raspunderi neasumate, articol publicat in anul 2004