În asteptarea pacii

Mai târziu de cât ne-am fi asteptat, analistii internationali au facut în cele din urma analogii între razboiul din Irak si cel din Vietnam. Cum era si firesc, liderii americani au fost primii care au respins comparatia. Primul a facut-o secretarul de stat Colin Powell iar presedintele Bush l-a urmat la o zi sau doua. "Oricine face o paralela între Vietnam si Irak îi submineaza pe militari si încurajeaza inamicul", a spus seful Casei Albe, vrînd parca sa schimbe vorba.

În urmă cu un an, americanii însisi pareau sa nu creada în promisiunile ca vor parasi Irakul la termenele pe care le anuntau, termene la care se credea ca autoguvernarea post-razboi va fi posibila. Multa lume se astepta că americanii nu se vor grabi sa plece, vrînd sa-si adjudece cât mai multe beneficii în urma interventiei militare. Astazi pare că americanii si aliatii lor, tot mai putin determinati de la o zi la alta, nu stiu cum sa iasa din încurcatura în care se afla. Încapatânarea cu care Administratia Bush a tinut sa intervina în Irak ne apare în acest moment mai neverosimila ca oricând. Si asta chiar fiind în continuare de acord că americanii au avut si au toata legitimitatea sa-i condamne si sa-i pedepseasca pe cei care i-au atacat atât de odios la 11 septembrie 2001. Si totusi, în chestiunea irakiana Statele Unite au urmat un scenariu care pare sa fi fost scris anume împotriva propriilor interese.

E deja istorie de-acum că armele de distrugere în masa ale lui Saddam Hussein si, dupa ele, complicitatea lui Saddam cu Al Qaeda nu au fost decât pretexte vrînd sa justifice o decizie care fusese luata deja - si înca demult, cum s-a dovedit. În ce priveste "democratizarea" Irakului, îndelung invocată si ea, ca ultim argument, pare tot mai probabil sa aiba "succesul" pe care l-a avut si "eliberarea de sub comunism a Vietnamului". Apropo de Vietnam, pentru cei care au uitat trebuie amintit ca în acel razboi au murit mai mult de 3 milioane de oameni (3,2 milioane de vietnamezi si 58.000 de militari americani). Tragedia aceasta a fost si va ramâne pentru totdeauna o mare rusine pentru americani. Secretarul de stat Colin Powell este unul dintre veteranii razboiului vietnamez. Când am citit că a respins suparat paralela dintre Irak si Vietnam, primul gând a fost sa accesez textul biografiei sale, oficiale, de pe web-site-ul Departamentului de Stat. Cum ma asteptam, textul insistă cu destule detalii asupra carierei de "35 de ani de militar profesionist" a d-lui Powell. În schimb, asa cum, recunosc, nu prea ma asteptam, din biografia fostului ofiter lipseste orice referire la cei sapte ani în care el a îndeplinit functii importante de comanda în Vietnam (anii respectivi nu lipsesc, în schimb, din niciuna din biografiile tinute de enciclopediile cele mai serioase).

Un esec în Irak ar mai putea fi evitat doar printr-o minune. Solidaritatea lumii islamice se dovedeste infinit mai puternica decât s-a putut banui. Ciocnirea cu aceasta civilizatie, ale carei valori si virtuti supreme au fost si vor ramâne mereu ininteligibile "lumii civilizate", nu poate sa aduca decât nenorociri. A te astepta ca poti sa "civilizezi" si sa democratizezi cu forta lumea islamica este, cel putin astazi, o mare utopie, pe care nu are voie nimeni s-o încerce punînd în cauza pacea mondiala.

Nu există nici un singur argument serios pentru care interventia din Irak sa nu ia sfârsit cât mai curând posibil. Odata decis acest lucru, doua mi se par a fi prioritatile stringente: refacerea solidaritatii antiteroriste de dinainte de interventia americana în Irak, respectiv stabilizarea Irakului si sprijinirea sa pentru a putea înlatura consecintele razboiului. Si într-un caz, si în celalalt, refacerea solidaritatii euroatlantice si reabilitarea ONU, afectate atât de serios de rupturile provocate de razboi, mi se par conditii foarte importante.

Nu este deloc exclus, ba dimpotriva, ca retragerea din Irak sa încurajeze terorismul împotriva Statelor Unite si Israelului. Liderii europeni au respins recent - cu totii si cât se poate de firesc - un "armistitiu" pe care, s-a spus, Al Qaeda l-ar fi propus Europei. Indiferent cine si în ce fel a gresit în chestiunea irakiana, oamenii politici vor întelege, probabil, ca pacea obtinuta prin pacte separate cu teroristii nu are cum sa fie altceva decât o "victorie à la Pirus". Dupa Irak, liderii "lumii civilizate" au destule motive sa mediteze la cât de necesară este astazi solidaritatea lor. Dupa cum, începînd cu 11 septembrie 2001 si terminînd cu tragedia spaniola de la 11 martie 2004, s-au întâmplat suficient de multe lucruri care ar trebui sa-i îndemne pe aceiasi lideri sa vada, în sfârsit, daca nu cumva pentru raul din ultimii ani o mare responsabilitate au inclusiv ei însisi si predecesorii lor istorici. (Cotidianul, 24 aprilie 2004 si New York Magazin)

În asteptarea pacii, articol publicat in anul 2004