Libertatea presei: noi probleme (II)

Conflictele aparute între patronii de la Evenimentul zilei si România libera si redactii, despre care am scris saptamâna trecuta, au fost urmate de un alt incident. Pentru că a scris despre legaturile amoroase pe care secretarul general al Senatului le-ar fi avut cu câteva functionare din subordine, Biroul Permanent i-a retras României libere acreditarea. Dupa câteva zile, masura a fost anulata. Ma refer la acest episod din doua motive. Primul, pentru că masura dictata de Senat a fost de o gravitate exceptionala, în special prin ilegalitatea ei crasa, iar al doilea pentru că lipsa de profesionalism a fost aproape generala si în tratarea acestui caz. Pe scurt, Senatul a ridicat acreditarea României libere desi o asemenea masura poate fi luata, potrivit Legii, numai împotriva unui ziarist, si nu a unei institutii de presa. Apoi, aceeasi Lege, a accesului la informatii, stabileste că acreditarea poate fi ridicata numai "pentru fapte care împiedica desfasurarea normala a activitatii autoritatii publice". Or, a pretinde că un articol despre nu stiu ce aventuri ale unui senator înamorat a perturbat activitatea Senatului nu poate fi decât absurd. În zilele scandalului am citit mai multe comunicate ale unor organizatii neguvernamentale, profund indignate însa invocînd, în contra abuzului Senatului, orice alte argumente numai pe cele de ordin legislativ nu. A fost o alta ocazie în care mi-a aparut destul de clar că, în multe dintre abuzurile pe care care le comit, autoritatile si oamenii politici conteaza pe superficialitatea victimelor si aparatorilor lor.

Sigur ca ar fi gresit, vorbind despre situatia mai mult decât precara a libertatii presei, sa nu vedem că responsabilitatea principala revine oamenilor politici. Ce s-a întâmplat mai ales în ultimii opt ani, în guvernarea CDR si în aceasta a doua guvernare a PSD, vorbeste de la sine de apetitul irezistibil al politicienilor de a-si subordona, sau macar de a anihila, presa. În acelasi timp, însa, presa are responsabilitatea sa pentru cele întâmplate. Aminteam în urma cu o saptamâna despre absenta Clubului Român de Presa de la cazurile România libera si Evenimentul zilei. La ce am spus as mai nota iluzia pe care institutiile noastre de presa si-au facut-o că ar putea sa-si salveze libertatea si sa-si apere interesele altfel decât solidare în fata unei clase politice pentru care presa nu-i nimic altceva decât o amenintare la adresa propriilor interese. Unele ziare si-au facut iluzia că se vor salva daca se vor pune bine cu Puterea, si daca nu vor protesta atunci când libertatea altora era în pericol. Eroare grava, mai devreme sau mai târziu le va veni si lor rândul. În sfârsit, atunci când regretă asocierea cu trusturi occidentale - pe care, iata, complicitatile manoase cu politicienii de la Bucuresti nu le deranjeaza cu nimic - proprietarii nostri din presa ar trebui sa-si faca ei însisi numeroase imputatii. Una dintre ele este că dupa atâta timp de la revolutie nu au reusit - din varii cauze, care mai de care mai inavuabile - sa ajunga în situatia de a trai pe propriile picioare.

Un comentator duplicitar, esuat în preajma unei caricaturi politice [Dan Pavel/Gigi Becali], scria în urma cu ceva timp că guvernarea CDR – Constantinescu a fost un apogeu al libertatii presei în România. Departe de a fi asa, comparatia ne arata si în acest caz cât de egali sunt în rau oamenii nostri politici. Veniti în numele liberalismului si al valorilor democratice la putere, d-l Constantinescu si camarazii sai nu au clintit nici macar o singura virgula din Codul penal lasat de Ceausescu. Articolele pedepsind cu ani grei de închisoare insulta, calomnia si ofensa adusa autoritatii nu numai ca n-au fost abrogate, dar au mai si fost folosite de multi dintre demnitarii acelor ani, în frunte cu fostul presedinte, împotriva criticilor lor. Mai mult, pentru a se putea rafui mai bine cu cei care îi criticau, d-l Valeriu Stoica, ministrul Justitiei, si colegii sai din Guvern au modificat legislatia privind taxele judiciare de timbru (Legea 146/1997) si au eliminat aceste taxe în cazul actiunilor civile avînd ca obiect obtinerea de "daune morale pentru prejudicii aduse onoarei si demnitatii". Odata terenul pregatit (prin Ordonanta de urgenta 11/1998), a urmat o ploaie de procese, cele mai multe câstigate, evident, de demnitarii respectivi.

Revenit la putere, PSD a abrogat Ordonanta respectiva, pentru ca ulterior sa dezincrimineze insulta si ofensa adusa autoritatii si sa elimine pedeapsa cu închisoarea în cazul calomniei. Numai că lucrurile nu aveau sa se îndrepte. PSD a descoperit între timp că prin constrângeri ori avantaje de ordin economic – toate din banul public - poate sa obtina cel putin la fel de mult ca si prin amenintarile din Codul penal. Faptul ca reteta – infailibila în tara – nu a prins si în afara, cel putin la New York Magazin, face cinste editorului revistei la care scriu. Cu atât mai mult cu cât stiu bine cam ce sentimente au oamenii politici de la Bucuresti, cu totii, fata de presa din exil. (New York Magazin, 17 noiembrie 2004)

Libertatea presei: noi probleme (II), articol publicat in anul 2004